http://www.youtube.com/watch?v=aTikD4VQtbY&feature=share&list=UUF6ZBpvd1EHe5JaJ4ia1wbA
Asa-zisul ,,criteriu Guttman” prevede ca în momentul în care paraplegicul îsi mentine echilibrul stând în sezut, cu ochii închisi si cu bratele întinse înainte, se poate începe programul de ortostatism si mers. În unele cazuri, ridicarea în picioare a paraplegicului necesita aplicarea orteze de la treimea superioara a coapsei pâna la picior. Orteza trebuie sa asigure rigiditatea membrelor inferioare, dar la nivelul genunchilor sa aiba o balama, care sa permita flectarea acestora când pacientul sta pe scaun. Daca musculatura abdominala si sacrolombara este deficitara, se adauga un corset de sustinere. Cu sau fara ortezarea membrelor inferioare, pacientul va utiliza cârjele pentru mers. Desi multi paraplegici îsi vot organiza viata si profesiunea ca dependenti de scaunul cu rotile, totusi se indica sa se depuna toate eforturile în exersarea ambulantei, chiar daca aceasta practic nu va însemna pe viitor modalitatea de deplasare a bolnavului. Exercitiile de ambulatie sunt necesare pentru ca:
– Reduc spasticitatea si previn contracturile.
– Pun în functiune toata musculatura voluntara capabila sa raspunda.
– Previn osteoporoza si pierderea calcica, cu fragilizarea oaselor.
– Previn formarea calculozei urinare.
– Pevin osificarea reflexa a tesuturilor moi.
– Sunt benefice pentru drenajul urinar.
– Permit accesul paraplegicului în unel locuri în care scaunul cu rotile nu poate patrunde.
Ambulatia necesita un efort enorm, apreciat ca fiind la fel de mare ca acela pe care îl reclama alergarea fata de mersul obisnuit la un individ sanatos.
Intensitatea cheltuielilor energetice este mai mare la pacientii spastici. Sunt mai usor antrenate la ambulatie, cazurile cu paralizii flasce, decât cele cu paralizii spastice. În afara de spasticitate, pierderea sensibilitatii este un alt factor care solicita un efort crescut pentr muschi de a mensine echilibrul. Obezitatea este, de asemenea, o cauza de crestere a consumului energetic în ambulatie.
Antrenarea marelui dorsal si a centurii scapulare se face si între barele paralele cu o instalatie de scripeti. Pacientul se ajuta de brate si trage de pelvis înainte; treptat se creste greutatea de pe scripete. Se exerseaza echilibrul si în afara barelor paralele, la zid, sprijinit de cârje, deplasând câte o cârje în lateral, apoi înainte. Cu spatele la perete, cu sprijin pe cârje,îsi va ridica picioarele de pe sol. Va învata treptat sa se ridice de pe scaun si chiar de pe sol, ajutându-se de cârje.
Mersul poate începe când muschii adductori si abductori ai umarului pot ridica o greutate de cel putin 15 kg, pentru mersul în ctrje, sau când cvadricepsul este în posesia unei forte de ridicare de 30 – 35 kg, pentru mersul fara protezare – ortezare.
Reeducarea mersului se adreseaza unei miscari complexe care antreneaza lanturile cinematice ale întregului organism. În cazul an care paraplegiile ramân definitive, nu se pune problema mersului obisnuit, ci a dezvoltarii unor mecanisme de compensare si a crearii unor noi stereotipuri dinamice. Miscarile efectuate în vederea reeducarii echilibrului, în aceste conditii devin deosebit de importante.
Etapele principale ale reeducarii mersului sunt urmatoarele: ridicarea în pozitia ortostatica, mersul între bare paralele, mersul cu cârje axilare, cu cârje canadiene, mersul cu baston, mersul fara sprijin si mersul pe teren accidentat. Uneori, în aceste programe sunt folosite si diverse aparate stimulatoare (vizuale, auditive, excitatoare, electrice). Deosebit de important în reeducarea mersului, este nu numai momentul în care se permite încarcarea membrului inferior ci si marirea progresiva a încarcaturii.
În programul de recuperare a paraplegicilor, un rol important îl are pregatirea deficientelor, în vederea prevenirii eventualelor caderi accidentale.
Exercitiile de cadere si ridicare se vor efectua trecându-se prin etapele urmatoare: exercitii pe saltea, fara cârje, cu cârje, cu si fara ajutorul kinetoterapeutului.
Deficientul va fi învatat cum sa cada, eliberând cârjele în lateral si cum s se ridice folosind cârjele. Se executa apoi un exercitiu pe sol (fara saltea), cu si fara ajutorul kinetoterapeutului, exercitii pe tern variat (scari, denivelari, diverse obstacole).
Recuperarea functionala a bolnavilor paraplegici este axata pe programul de kinetoterapie prezentat anterior. Odata depasite primele doua stadii de evolutie a paraplegicilor recuperabili, pe lânga aspectele medicale, la fel de importante sunt si cele de resocializare, care sa permita în final încununarea programului de recuperare si a efortului depus pe o durata de mai multi ani, prin redarea unor independente cât mai mari acestor bolnavi.
sursa: kineto.ro