Un bolnav care a trecut printr-un accident vascular ajunge să fie o povară pentru el şi pentru familie, cu toţii cunoaştem sau am trecut prin astfel de situaţii. Iar criza se adânceşte pe măsură ce bolnavul nu reuşeşte să treacă de pragul psihic şi renunţă încet-încet la a-şi mai dori să revină la normalitate.
Recuperarea este obligatorie, iar despre cum se face şi ce presupune ne spune fizioterapeutul Ilie Onu, şeful Departamentului de fiziokinetoterapie din cadrul Clinicii Micromedica din Piatra Neamţ.
Reporter – Una din problemele grave de sănătate care lasă efecte devastatoare pentru organism este accidentul vascular.
Ilie Onu – Accidentul vascular este o afecţiune care o găsim în acut şi pacientul ajunge la spital. Odată declanşat, accidentul vascular duce la în mare parte la dizabilitate, des întâlnită la persoanele în vârstă cu fond hipertensiv, care au o îngroşare a vaselor de sânge sau alte probleme cardiovasculare greşit gestionate.
Accidentul vascular este de trei feluri: ischemic, embolic şi hemoragic. În mare parte, cele ischemice predomină, iar pacienţii ajung la spital în faza acută, şi acuză amorţirea unui segment al feţei, imposibilitatea de a mişca segmente ale corpului – mână, picior – de pe partea opusă a zonei din creier unde s-a produs accidentul cerebral.
Rep. – În faza de criză, bolnavul trebuie să meargă la spital, neapărat.
I.O. – Da, clar! În faza acută pacientul este tratat în spital, în secţia de neurologie, iar partea de recuperare începe după ce pacientul a fost stabilizat, chiar din spital poate începe, împreună cu tratamentul medicamentos. Specialistul prescrie de regulă tratament hipotensiv, pentru că un puseu de accident vascular apare pe fondul unei tensiuni de 19-24 şi la un vas deja obliterat care se poate ischemia, privând creierul de oxigen şi astfel distrugând celula nervoasă. Se ştie că ţesutul nervos este un ţesut nobil, care nu are rezerve de oxigen.
*Timpul optim de recuperare
Rep. – Când trebuie început programul de recuperare a unui pacient care a avut un accident vascular?
I.O. – De preferat este ca recuperarea să înceapă chiar din spital. În mare parte, colegii de pe secţia neurologie tratează bolnavii acuţi, iar după 10-14 zile bolnavii sunt stabilizaţi, puşi sub tratament şi externaţi.
Dar, accidentul vascular lasă sechele, de obicei faciesul căzut pe partea opusă zonei unde s-a produs accidentul, şi imposibilitatea de a mişca membrele tot de pe partea opusă.
Rep. – Iar în funcţie de gravitatea şi efectele accidentului, de vârsta pacientului şi ce alte afecţiuni mai are, se stabileşte perioada de recuperare.
I.O. – Din perspectiva recuperării medicale, timpul optim de lucru este 6 luni, pentru că după jumătate de an nu se mai obţin rezultate notabile în recuperare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum am mai spus şi în alte rânduri, procesul de recuperare estre un proces natural. Dar, fără a îngriji pacientul, fără a-i face mişcarea în mod terapeutic, gândit pe etape şi pe nişte baze neurofiziologice clare, rezultatele obţinute vor fi minime.
Pentru a-şi reveni cel puţin motor, pentru a-şi relua activităţile de bază – mâncatul, mersul, vorbitul, îngrijitul – singur, este nevoie de recuperare medicală.
Rep. – Programul de recuperare în cazul acestor bolnavi unde se desfăşoară?
I.O. – Genul acesta de pacienţi este tratat, în cele mai multe cazuri, la domiciliu, iar echipa noastră se deplasează în mod dedicat pe teren pentru aceşti pacienţi.
*Comunicarea cu familia bolnavului
Rep. – Ce trebuie să înţeleagă aparţinătorii?
I.O. – Primul contact noi îl avem cu familia, atunci luăm contact şi cu dosarul medical al pacientului, aflăm despre afecţiunile prezente, toate procedeele recuperatorii vor ţine cont de aceste afecţiuni – de exemplu, tensiunea oscilantă, sau alte boli asociate care ne pot împiedica să recuperăm în timp optim pacientul, mai ales că nimeni nu ştie cât poate dura cu exactitate recuperarea.
Important este să avem o comunicare foarte bună cu aparţinătorii, ei sunt cei care vor susţine programul de recuperare, se vor implica în îngrijirea pacientului şi satisfacerea nevoilor lui fundamentale până ce acesta le va îndeplini singur, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Rep. – Sunt anumite tehnici de îngrijire a bolnavului după ce acesta a fost externat?
I.O. – Da, noi învăţăm aparţinătorii asupra tehnicilor ce trebuie folosite în mobilizarea bolnavului de pe pat – cum îl întoarcem de pe o parte pe alta, cum îl dăm la marginea patului, cum îl ridicăm în şezut, cum facem transferul în scaunul cu rotile dacă este cazul, deci tot ce trebuie făcut pentru a nu suprasolicita nici aparţinătorul, nici bolnavul şi pentru a nu pune în pericol pacientul.
*Cum acţionează electroterapia şi masajul
Rep. – În ce constă recuperarea după un accident vascular?
I.O. – În primă etapă, ne bazăm în mare parte pe kinetoterapie, pe electrostimulare şi pe masaj.
Dacă avem pacient cu tendinţe spre spasticitate sau spasticitate, electroterapia ajunge într-o altă sferă, se aplică programe diferite pentru despasticizare, masajul nu mai este valabil din păcate, apoi se aplică o altă formă de kinetoterapie, care are rol de inhibiţie. Folosim scheme, poziţii, mijloace prin care dorim să inhibăm spasticitatea, adică blocajul muscular, rigiditatea segmentelor.
Rep. – Aţi spus de electroterapie, chiar şi în cazul afecţiunilor cardiovasculare?
I.O. – Aplicăm electroterapia, dacă medicul neurolog este de acord cu această procedură, pentru că unii bolnavi nu sunt stabili cardiac. Dar asta nu înseamnă că procedurile sunt nerecomandate, ci se fac de către specialişti care au competenţe în electroterapie şi ştiu cum să dozeze impulsurile electrice pentru a nu pune în pericol pacientul.
Apoi, aplicăm masajul, care este o formă de stimulare pentru segmente, cu rol de a menţine masa musculară într-o oarecare stare de sănătate, pentru că lipsa activităţii nervoase va duce la atrofierea muşchilor, la tulburări circulatorii şi ulterior la algoneurodistrofie – se vor umfla segmentele, se vor înroşi din cauză că nu este contracţie pe anumite segmente, iar circulaţia sangvină va fi deficitară.
*Mişcarea este esenţială
Rep. – Aşadar, mişcarea este esenţială în procesul de recuperare a bolnavului.
I.O. – Cred că 80% din tratament este kinetoterapie, acea kinetoterapie care va mobiliza articulaţiile, va lucra masa musculară. Iar aceste mobilizări articulare şi lucru al masei musculare se fac pe baze ştiinţifice, întrucât sistemul nervos recunoaşte mişcarea – este tradusă, descompusă şi recompusă în scheme motorii. Făcând mişcare, toate segmentele se vor menţine într-o stare de echilibru. Am spus echilibru, nu sănătate, aşteptând revenirea nervoasă de fapt.
În această aşteptare, noi trebuie să pregătim terenul, care trebuie să fie sănătos: o articulaţie care nu este blocată, un muşchi care nu este total compromis, un segment care este mobil. Pentru a avea o funcţie, trebuie să acţionezi voluntar asupra segmentului, adică să gândim mişcarea şi să efectuăm mişcarea.
Rep. – Practic, prin mişcare se face ,,trezirea,, sistemului nervos.
I.O. – Da, chiar dacă pacientul nu face mişcarea, noi încurajăm pacientul să o gândească, pentru că la un moment dat, dacă afectarea nu este gravă, în procesul de revenire funcţia se va relua treptat, complet în unele cazuri.
Noi, prin recuperare, tindem să limităm aceste sechele, pentru a readuce pacientul la un stil normal de viaţă. De aceea, noi urmărim ca acesta să se poată îngriji singur, fiindcă este complicat să fii dependent de scutec şi de aparţinători. Urmărim să se hrănească singur şi în cele din urmă să se mişte singur.
*Implicarea bolnavului – cheia rezultatelor în recuperare
Rep. – Implicarea pacientului în programul de recuperare este esenţială, aşadar, pentru că el trebuie să înţeleagă unde este şi unde trebuie să ajungă şi pentru asta are nevoie de propria voinţă.
I.O. – Corect. Şi să scape cât mai repede din starea de asistare permanentă, pentru că dacă se obişnuiesc aşa, după ce a trecut puseul, rămân să fie îngrijiţi întruna de familie şi apar cercuri vicioase, inclusiv prin renunţarea la luptă. Noi întâlnim frecvent astfel de situaţii şi ne străduim să cooptăm ambele părţi – bolnavul şi familia – să colaboreze în procesul de recuperare. Este posibil, pentru că sunt cazuri în care bolnavul nu beneficiază de recuperare şi totuşi el îşi revine. Cum? Pentru că a vrut acest lucru şi pentru că a luptat! Pentru că gândeşte pozitiv şi pentru că vrea să trăiască!
Rep. – De aici probabil şi o atitudine aparent agresivă a terapeutului, care ,,trage,, de pacient.
I.O. – Da, ca să-l determine. Este important şi să instruim aparţinătorii să nu asiste sută la sută bolnavul şi să ajungem ca din cel mai mic potenţial să creştem până la a stimula pacientul să lupte singur, să facă singur mişcare – să ajungă singur la marginea patului de pildă, să se spele singur, să se îmbrace şi aşa mai departe, fiindcă toate aceste mici victorii duc în final la recuperarea pacientului.
Este o luptă pe care noi o purtăm cu pacienţii şi cu situaţia în sine, vorbim cu pacientul şi încercăm să-l motivăm să vrea să trăiască din nou, ca un om normal, şi că împreună putem avea rezultate.
Rep. – Cum se face declicul?
I.O. – Le explicăm pacienţilor că vrem să-i vedem la noi, în departamentul nostru de recuperare. Când deja îi vedem la cabinet, venind singuri sau cu un aparţinător, asta înseamnă că lupta, în mare parte parte, este câştigată. Pentru noi ăsta este un obiectiv: trebuie să vă vedem la Micromedica, trebuie să veniţi la noi, avem lift, avem scaun cu rotile, departamentul este dotat cu toată aparatura de care este nevoie, avem echipă de profesionişti.
Ne străduim să-i scoatem din casă, pentru a-i determina, pentru a-i mobiliza să lupte. Dacă i-am adus în clinică, deja recuperarea în mare parte este făcută, trebuind să mai aplicăm elemente de fineţe ale recuperării şi pacientul este încrezător că îşi poate trăi din nou viaţa, nu mai este o povară pentru el şi pentru cei din jur.
Avem echipă dedicată pacienţilor cu accidente vasculare care operează zilnic pe teren, pentru prima etapă a recuperării, şi avem echipă de specialişti aici, la Departamentul de fiziokinetoterapie de la Micromedica.