Reabilitarea medicala a fost în general considerata ca fiind acea parte
a medicinei care devine relevanta atunci când metodele de preventie nu
au fost eficiente sau când exista o refacere incompleta dupa o boala sau
leziune. Delimitarea clara intre asistenta medicala curativa si cea de recuperare
este actual depasita, implicând multe dezavantaje si riscuri. De aceea,
în domeniul terapiei intensive, se manifesta azi un interes crescând pentru
“aducerea” medicinii de reabilitare în unitatile de Terapie Intensiva, plecând
de la faptul ca pacientul critic necesita perioade lungi de refacere, existând
astfel posibilitatea aparitiei complicatiilor cu risc functional, generatoare de
dizabilitate si care vor necesita îngrijiri specializate din domeniul reabilitarii
medicale. (“Si on reanime, on reeduque” Prof. Jaques de Nayer). Specialitatea
medicala care se ocupa de dizabilitate este Reabilitarea Medicala.
Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), recuperarea (reabilitarea)
reprezinta „folosirea tuturor mijloacelor cu scopul de a reduce impactul
conditiilor generatoare de dizabilitati si handicap si de a permite persoanelor
cu dizabilitati sa reuseasca sa se integreze optimal în societate”. Notiunile
„functionare” si „participare” reprezinta, alaturi de „factorii contextuali”-
de mediu si personali – elemente de baza în orice proces de reabilitare
medicala.
Uniunea Europeana a Medicilor Specialisti (UEMS) – sectiunea Medicina
Fizica si de Reabilitare defineste Medicina Fizica si de Reabilitare (MFR) „ o
specialitate medicala independenta preocupata de promovarea functionarii
(functioning) fizice si cognitive (inclusiv comportament), a participarii
(participation), inclusiv calitatea vietii si modificarea factorilor personali si
de mediu (personal and environmental factors). Astfel, ea este responsabila

pentru prevenirea, diagnosticarea, tratamentelor si managementul reabilitarii
persoanelor cu conditii medicale(health conditions) generatoare de
dizabilitati si co-morbiditati la toate vârstele .
Depasind modelul biomedical care se bazeaza pe caracteristicile unei boli
(etiologie, patogenie, manifestari), procesul reabilitarii medicale este ghidat
de o abordare bio-psiho-sociala a persoanelor cu dizabilitate. Acesta adopta
Clasificarea Internationala a Functionarii, Disabilitatii si Sanatatii (CIF) a
OMS aprobata de catre Adunarea Mondiala a Sanatatii în anul 2001. Cadrul
este neutru din punct de vedere al etiologiei si adopta o terminologie acceptata
la nivel mondial pentru descrierea functionarii atât la nivel individual,
cât si la nivel social.
Acest nou cadru conceptual este util pentru managementul individual al
oricarui program de reabilitare si înlocuieste mai vechea (1980) clasificare
a ICIDH (International Clasification of Impairement, Disability and Handicap).
Noua clasificare CIF asociaza sistematic statusul functional cu diferite
modificari ale conditiei de sanatate (boala, tulburare, leziune traumatism,
etc) si creeaza un cadru de referinta adecvat pentru a descrie functionarea
si dizabilitatea ca pe niste componente importante ale starii de sanatate.
Aceasta clasificare acopera orice tulburare în termen de „status functional”
asociat cu modificari ale conditiei de sanatate la nivel de organism, individ
si societate.
Bazându-se mai ales pe considerente de ordin practic, au fost dezvoltate
seturi nucleu ale CIF („Core Sets”) care cuprind liste de categorii relevante
pentru pacientii cu o anumita conditie de sanatate. Rolul lor este acela de a
face CIF aplicabila în practica clinica, în studiile epidemiologice si clinice, în
monitorizarea functionarii si a starii de sanatate. Existenta acestora asigura
în acelasi timp „legatura” dintre CIF si CIM (Clasificarea Internationala a
Maladiilor) care clasifica diferitele boli, tulburari sau leziuni în functie de
etiologie . Cele doua clasificari OMS – CIF si CIM sunt complementare. Desi
initial dezvoltate pentru afectiunile cronice, sunt in curs de validare:
- „Acute ICF Core Sets” pentru pacientii cu boli neurologice, musculoscheletale
si cardio-pulmonare, pentru a fi folosite in spitale de acuti
sau in alte unitati medicale sau chirurgicale, nespecializate in reabilitare.
- „Post-acute ICF Core Sets” pentru pacientii geriatrici si cei cu boli neurologice,
musculo-scheletale si cardio-pulmonare pentru a fi folosite in reabilitarea precoce post-acuta
Reabilitarea medicala este un proces continuu, care începe din sectiile/departamentele
de acuti –Acute (early) Rehabilitation, pâna la ambulatorii si
locatii comunitare (Community Based rehabilitation).

Refacerea pacientilor dupa un episod acut de boala sau dupa o trauma
depinde nu numai de un tratament medical adecvat, cât si de identificarea
precoce a necesitatii interventiilor specifice de reabilitare. “Viitorul” functional
al pacientului critic începe în sectiile de Terapie Intensiva. Reabilitarea
este specialitatea medicala care priveste pacientul comprehensiv, din perspectiva
functionalitatii sale, concomitent si dincolo de abordarea sa pur
medicala, curativa ‚prevenind si/sau reducând restrictiile de functionare pe
termen lung. Abordarea unui pacient din punctul de vedere al specialitatii
de reabilitare medicala se face printr-o echipa multiprofesionala, coordonata
de medicul de reabilitare si care mai are in componenta ei: fizioterapeutul
(physical therapist), nursa, terapeutul ocupational, ortezistul, logopedul(speech therapist).
Situatiile care necesita recuperare medicala acuta sunt foarte variate: neurologice,
cardio-vasculare, respiratorii, musculo-scheletale, politrauma,
arsi, transplant , amputati, etc. Rolul reabilitarii in astfel conditii patologice
este relevat nu numai de efectele devastatoare ale situatiei critice, dar mai
ales de consecintele imobilizarii prelungite impuse de astfel de situatii. Este
recunoscut de catre European Society of Intensive Care Medicine (ESICM)
ca pacientii instabili hemodinamic, precum si cei care necesita nivele crescute
de suport respirator nu sunt candidati pentru reabilitarea agresiva. Oricum,
este sugerat ca momentul initierii reabilitarii poate avea impact semnificativ
asupra duratei de spitalizare si a resurselor medicale implicate.
Desi recunoscut, rolul fizioterapeutului în aplicarea programelor de reabilitare
in unitatile de Terapie Intensiva difera foarte mult, deoarece exista
putine dovezi pentru ghiduri de practica clinica. O declaratie recenta a
European Society of Intensive Care Medicine (ESCIM) revizuieste dovezile
existente pentru reabilitarea acuta ( grade de recomandare C si D) si ofera
câteva recomandari pentru „acute care”. „Ierarhizarea”, progresivitatea mobilizarii
la pacientul critic este general acceptata ca principiu de reabilitare,
cu accentuarea ideii de siguranta in aplicarea procedurilor specifice de recuperare.
Colaborarea permanenta cu medicul de ATI este esentiala.
Rolul Recuperarii Medicale este acela de a preveni agravarea deteriorarii
fizice si cognitive, de a ameliora functia si de a preveni complicatiile (escare,
TVP, complicatii respiratorii, complicatiile cu risc functional).
Complicatiile cu risc functional (consecinta a imobilizarii prelungite):
- modificari posturale
- contracturi (pozitii articulare nefunctionale, spasticitatea)
- limitari ale sectorului de mobilitate (ROM – Range of Motion)
- leziuni de nervi periferici (compresii „iatrogene”, sindrom de compartiment, etc.)

- slabiciune musculara („weakness”), atrofii musculare de imobilizare/neurogene/ miopatii
- osificari heterotopice
- sindrom de deconditionare
Obiectivele reabilitarii la pacientul critic
1. Ameliorarea/mentinerea ventilatiei normala/bazala si a oxigenarii
a. Eliminarea secretiilor
b. Cresterea expansiunii toracice
c. Eficientizarea tusei
d. Ameliorarea „patternului” respirator
2. Ameliorarea/mentinerea sistemului musculoscheletal în limitele sale
functionale
a. Cresterea ROM (Range of Motion)
b. Cresterea fortei musculare si a andurantei
c. Prevenirea contracturilor si deposturarilor
3. Ameliorarea functiei si sistemului circulator
a. Prevenirea trombozei venoase profunde
b. Prevenirea edemelor
4. „Mentinerea” sistemului nervos si statusului cognitiv în limitele functionale
De urmarit – în timpul sedintei de reabilitare medicala la pacientul din ATI
- urmarirea raspunsurilor fiziologice (AV, TA, FR, sat O2)în orice moment
- fizioterapeutul care abordeaza pacientul in ICU trebuie sa constientizeze
posibilele efecte pe care tehnicile de pozitionare si mobilizare folosite
le pot avea asupra aparaturii de monitorizare si asupra „înregistrarilor” acestora
- frecventa si intensitatea sedintelor de tratament de recuperare medicala
sunt adaptate conditiei pacientului, dar ar trebui efectuate de cel
putin doua ori pe zi
- sedinta de recuperare medicala se realizeaza la cel putin 1 ½ h dupa masa
- membrii echipei de recuperare medicala (medic, fizioterapeut) trebuie
sa cunoasca medicatia pacientului, rezultatele testelor de laborator
- membrii echipei de recuperare medicala trebuie familiarizati cu echipamentul
din ATI.
Realizarea acestor obiective se face folosind metodologii adaptate situatiei
clinice particulare a fiecarui pacient

Sistemul respirator
- administrarea prealabila (cu 20 minute înainte de sedinta de terapie
fizicala) a unui bronhodilatator, daca pacientul prezinta bronhospasm
sever
- terapie de drenaj postural
• „turning”
• posturi de drenaj (pozitii modificate în functie de situatia clinica)
• tehnici de mobilizare a secretiilor – manipulari externe ale toracelui
(percutie, vibratie, scuturare – „shaking”)
- stimulare traheala (tracheal tickle technique)
- tehnici neurofiziologice de facilitare a respiratiei (NRF – Neurophysiological
Facilitation of Respiration)
• co-contractia abdomenului
• presiunea vertebrala toracica
• stretching intercostal
• anterior stretch/posterior bazal lift
• stimularea periorala
• presiune manuala mentinuta
- manevre de tuse controlata; huffing; tuse assitata manual/mecanic
- respiratia cu buzele strânse (la pacienti cu BPOC – „pursed lip breathing)
pentru a scadea dispneea si a prelungi faza expiratorie
- la pacientii cu disfuntie ventilatorie restrictiva ( ex. boli neuromusculare)
• Mentinerea compliantei pulmonare si a mobilitatii peretelui toracic
prin:
- Spirometrie stimulativa (incentive spirometry)
- Tehnici de „air stacking” (GPB – glossopharyngean
breathing)
- Aplicarea de insuflatii profunde la pacientii care utilizeaza
ventilatie mecanica invaziva
- Ventilatie nocturna neinvaziva la pacientii care nu pot coopera
Realizarea acestor obiective se face folosind metodologii adaptate situatiei clinice
particulare a fiecarui pacient

TERAPIE INTENSIVA
A. Intubat B. Detubat/Neintubat
Inconstient Constient Inconstient Constient

pentru „air stacking” sau insuflatii profunde
- Exercitii tip ROM ale articulatiilor periferice si peretelui
toraic + stretching manual al peretelui toracic
• Mentinerea ventilatiei alveolare prin asistarea muschilor inspiratori
(IAPV – Intermittent Abdominal Pressure Ventilation); RPPI – Respiratia
în Presiune Pozitiva Intermitenta
• Facilitarea eliminarii secretiilor prin eficientizarea tusei (asistarea muschilor expiratori)
- Manevre de tuse asistata manual (dupa un „air stacking” maxim sau
insuflatie maxima – se aplica manevrele de presiune abdominala costofrenica,
compresiune toracica anterioara; „counter rotation assist”)
- Insuflatia-exuflatie mecanica (Cough-Assist)
Sistemul musculoscheletal
1. Prevenirea contracturilor si pozitiilor vicioase
a. Exercitii tip ROM ale membrului superior si inferior (pasive, active
asistate, active)
b. CPM (Continuous passive movement)
c. Stretching prelungit
d. Mijloace de posturare (orteze, atele, suluri, perne, etc)
e. Pozitionare corecta a articulatiilor
f. Terapia farmacologica/nonfarmacologica a spasticitatii (unde este
cazul)
• Medicatie orala spasmolitica
• Toxina botulinica
• Blocuri neurolitice in scop diagnostic, terapeutic, prognostic si de nursing
• Agenti fizici
• Biofeed-back
• Mijloace asistive
2. Cresterea fortei musculare pentru membrul superior si membrul inferior;
exerctii de anduranta (kinetoterapie adaptata, electrostimularea
musculaturii membrului inferior).
Sistemul circulator
Prevenirea trombozei venoase profunde (TVP si a TEP)
• Posturi antideclive
• Exercitii tip ROM (pasive)
• Compresie pneumatica externa

• Bandaj elastic
• Promovarea exercitiilor active pentru trunchi si membre
• Exercitii respiratorii (pentru promovarea actiunii de „pompa” a diafragmului)
Sistemul nervos
1. La pacientul cu stare de constienta alterata: folosirea stimularii senzoriale
(auditiva, vizuala, tactila, olfactiva, proprioceptiva) pentru a tenta
trecerea la urmatorul nivel de constienta si pentru a creste nivelul de
trezire si raspuns. Colaborarea cu familia este importanta pentru a identifica
preferintele anterioare ale pacientului .Un singur sistem (auditiv/
vizual, etc) poate fi stimulat odata, cu intervale care sa previna acomodarea
pacientului la stimul si care sa acorde acestuia timp adecvat de
raspuns)
2. Initierea precoce a verticalizarii (masa de verticalizare, scaun cu rotile)
3. Diminuarea spasticitatii (tratament farmacologic/nonfarmacologic).
4. Promovarea reactiilor de echilibru (control cap, trunchi)
5. Exersarea transferurilor în pat si în afara patului
6. Abordare tip „task-oriented” pentru a încuraja pacientul sa performeze
propriile miscari active tip ROM si, în consecinta, sa-si amelioreze controlul
motor
Manevrele de nursing trebuie aplicate continuu, indiferent de boala care
a generat conditia critica:
1. posturare-alternativa, antidecliva, in pozitii articulare functionale
2. nursingul escarelor presupune:
a. evaluarea clinica a escarelor (stadiu, dimensiune)
b. evaluarea riscului lor de aparitie (scale NORTON, GOSNNEL; BRADEN)
c. tratament profilactic si curativ, farmacologic si nonfarmacologic al
escarelor (repozitionare periodica; suprafete de suport; pansament; terapii
fizicale – unde scurte, laser, lumina polarizata, electrostimulari,
ultrasunete)
Sindromul de deconditionare
O proportie semnificativa din pacientii care supravietuiesc bolilor critice,
in special aceia care asociaza multiple comorbiditati si forme foarte severe
de boala, necesita perioade lungi de spitalizare in sectiile de ATI, asociate cu
perioade prelungite de imobilizare.Aceasta se adauga modificarilor miopatice,
neuropatice si de scadere a rezervelor cardio-pulmonare induse de boala
propriu-zisa.

Efectele imobilizarii prelungite la pat sunt bine documentate:
– Forta musculara scade cu 1-1,5%/zi (la cei imobilizati în aparate de
contentie, scade cu 5-6%/zi.). Atrofia musculaturii posturale este chiar
mai accentuata decât cea a musculaturii anti-gravitationale, astfel incat
o activitata simpla, cum este sustinerea pozitiei sezand sa devina
semnificativ afectata. Atrofia de neutilizare a muschilor respiratori este
recunoscuta în aceeasi masura ca si in cazul musculaturii periferice.
(atrofia diafragmului la pacientii ventilati mecanic între 18-69 ore).
– Modificari de tip miopatic (in sepsis etc.)
– Polineuropatii (incidenta de 25% la pacientii care au stat mai mult de 7
zile în ATI)
– Alterarea functiei cardiovasculare: atrofia muschilor cardiaci, scaderea
volumului-bataie, cresterea frecventei cardiace si scaderea capacitatii
cardiovasculare de raspuns la orice activitate fizica.
– Intoleranta la ortostatism (disfunctia baroreceptorilor) ceea ce conduce
la grad sever de deconditionare
- Scaderea rezervelor respiratorii dupa perioade mai lungi de ventilatie
mecanica (ARDS). Aceasta poate restrictiona capacitatea de efort pentru 6-12 luni dupa externare
Optimizarea programelor de reabilitare medicala la pacientul care supravietuieste
unei boli critice ramane totusi o provocare . Desi recunoscuta
nevoia de recuperare la un astfel de pacient, ea presupune rezultate tip
„evidence-based”pentru stabilirea celei mai bune practici pentru recuperarea acuta.
Bibliografie
1. Cartea Alba a Specialitatii de Medicina Fizica si Reabilitare în Europa – UEMS (sectiunea Recuperare
Medicala). Editura Universitatii Carol Davila, Bucuresti.
2. Schweick WD, Pohlman MC, et al. Early Physical and Occupational Therapy in Mechanically Ventilated
Patient – a Randomized Controlled Trial. Lancet 2009, 373:1847-1882.
3. WHO: ICF International Classification of Functioning, Disabilitz Health, Geneva 2001.
4. WHO: Internationa Classication of Impairement, Disability & Handicap, Geneva 1980.
5. ICF core sets for rehabilitation in the acute/subacute situation who familz of international classifications
network meeting, Rezkjavik, Iceland, 2004.
6. Stucki A, Stoll T, et al. ICF Core Sets for obstructive pulmonary disease. J Rehabil Med 2004, suppl
44:114-120.
7. Protocol of physical therapy management of patient in ICU / Commitee of Physiocal Therapy protocols,
Office of Physical Therapy Affairs, Ministry of Heath, Kuweit, 2003.
8. Jones M, Moffat F. Cardiopulmonary Physiotherapy, BIOS Scientific Publishers Limited, 2002, p.115-117.
9. Berteanu M, Dumitru L, Iliescu A. Definitii. Concepte. Standarde In: Tratat de Reabilitare Pulmonara, sub
redactia Tudorache VM, Ed. Mirton Timisoara 2009, p.4-13.
10. Berteanu M, Dumitru L, Iliescu A, Berteanu C. Bolile neuromusculare si deformarile toracice, In Tratat de
Reabilitare Pulmonara, sub redactia Tudorache VM, Ed. Mirton Timisoara 2009, p. 330-245.
11. Berteanu M, Iliescu A, Dumitru L, Berteanu C. Elemente de anatomie pulmonara functionala, In: Tratat
Timisoara 2009
795
de Reabilitare Pulmonara, sub redactia Tudorache VM, Ed. Mirton Timisoara 2009, p 47-57.
12. Berteanu M, Iliescu A, Dumitru L. Fiziokinetoterapia in afectiunile respiratorii, In: Tratat de Reabilitare
Pulmonara, sub redactia Tudorache VM, Ed. Mirton Timisoara 2009, p. 189-208.
13. Denehy L, Berwey S. Physiotherapy in ICU. Phy Ther Rev 2006, 11:49-56.
14. Gosselink R, Bott J, et al. Physiotherapy for adult patients with critical illness. Recommendations of
European Society of Intensive Care Medicine Task Force on Physiotherapy for Critically Ill Patients. Int
Care Med 2008.
15. RC Journal. Clinical Practice Guidelines Respir Care 1991, 36 (12):1418-1426.
16. DeLisa J. Rehabilitation Medicine. Principles and Practice, 3rd Ed,1998, p.1372-73.
17. Bach JR, Alba, et al. Glossopharyngeal breathing and non-invasive aids in the management of post polio
respiratory insufficiency. Birth Defects 1987; 23:99-113.
18. Winck JC, Goncalnes MR, et al. Effects of mechanical insufflation/exufflation on respiratory parameters
for patients with chronic airway secretion. Chest 2004; 126:774-780.
19. Stiller K, Phillips A, et al. The safety of mobilization and its effect on hemodynamic and respiratory
status of intensive care patients. Physiotherapy Theory Practice 2004;20:175-85.

atitimisoara.ro

autori: Mihai Berteanu, Luminita Dumitru, Alina Iliescu, Cristina Berteanu

Nota: www.elipetromed.ro nu gazduieste acest material, prezentarea pe acest site are caracter stiintific-educational. Recomand cumpararea si lecturarea cu mare atentie a cartii, mai ales de kinetoterapeutii care poseda cabinete individuale de fizio-kinetoterapie.

A.P.K. Muntenia organizeaza in 2012 programul de educatie continua cu tema: „Laserterapie-baze teoretice si aplicatii practice în terapia de recuperare”.

• Perioada: 28 si 29 ianuarie 2012;
• Numarul maxim de participanti: 30;
• Formator: kinetoterapeut Adela Neamtu, Centrul de recuperare medicale si laserterapie Star Medica, Alba Iulia. Formatorul a urmat cursuri de Laserterapie la Bjorkangs Garden Laser Klinik, Solvesborg, Suedia, în 2008;
• Taxa de participare: 400 lei;
• Diploma eliberata de Scoala Nationala de Sanatate Publica, Management si Perfectionare în Domeniul Sanitar, Bucuresti (singurele recunoscute de catre M.S.) – 50 lei
• Termenul limita de achitare a taxei de participare: 15 ianuarie 2012.
• Înscrierea se face doar pe baza achitarii taxei;
• Dupa aceasta data nu se mai accepta înscrieri;
• Programul desfasurarii cursului:

• Sâmbata 28 ianuarie  9.00-18.00
• Duminica 29 ianuarie 9.00-14.00

Participantii trebuie ss-si achite cotizatia pe anul 2012 si daca este cazul, cotizatia restanta pe anii precedenti;

Pentru înscriere, persoane de contact:

Caciulan Elena, tel: 0723.251.565

Daniela Stanca, tel: 0722.839.882

Modularea capacitatii de aparare nespecifica a organismului, utila in afectiuni neurologice periferice (nevrite, nevralgii) si diferite boli infectioase.

Tratamentul afectiunilor reumatismale degenerative si inflamatorii, al afectiunilor aparatului MAK, in reumatismul abarticular cu suferinte ale tesutului moale.

Inducerea spasmolizei la nivelul musculaturii netede vasculare (arteriopatie obliteranta aterosclerotica) in aplicatii cu actiune reflexa, niciodata in aplicatii locale, directe, precum si inducerea vasodilatatiei periferice generalizate, actiune comandata la nivel central, hipotalamic.

Distrugerea celulelor neoplazice, sensibile la hipertermie.

Antrenarea proceselor de termoreglare ale organismului.

Termoterapia uscata cuprinde urmatoarele proceduri: impachetarea cu parafina, impachetarea cu namol, impachetarile cu nisip si baile cu nisip (psamoterapia), baia de aer cald, baia de lumina, baia de soare, baia de aer.

Impachetarea cu parafina

impachetarea cu parafina consta in aplicarea parafinei topite pe o anumita regiune a corpului, tehnicile fiind cele de pensulare, baia de parafina pentru mâini si pentru picioare, fesi parafinate si placi de parafina. Parafina se topeste la 65-70°C, temperatura de utilizare fiind de 50-55°C; grosimea stratului aplicat este de 0,5-1,5 cm, durata aplicarii variind intre 20 si 60 de minute. Actiunea parafinei se datoreste factorului termic, ea determinând o incalzire uniforma a tegumentului pâna la 38-40°C si o hiperemie intensa a tesuturilor subcutanate, alaturi de procesul de hipersudoratie. Parafina, prin proprietatile sale termopexice, inmagazineaza caldura si o cedeaza lent organismului, pe masura ce se solidifica. Efectul local este de excitatie a termoreceptorilor, urmat de un raspuns reflex de vasodilatatie periferica important.

Indicatiile aplicatiei de parafina sunt: afectiunile reumatismale degenerative si inflamatorii (poliartrita reumatoida, spondilita ankilozanta) si cele posttraumatice ale aparatului mioartrokinetic, suferinte ale sistemului nervos periferic, suferinte ale organelor interne (periviscerite, anexita cronica). Aplicatiile cu parafina sunt contraindicate in tuberculoza, boli dermatologice, neoplazie, sindromul hemoragic.

Impachetarile cu namol

impachetarile constau in aplicarea de namol incalzit la 30-44°C, la nivel locoregional sau pe toata suprafata tegumentului, durata procedurii fiind de 20-40 minute, actiunea datorându-se factorului termic, dar si factorilor chimici reprezentati de substantele continute de namol.

Indicatiile aplicatiei sunt reprezentate atât de afectiunile cronice degenerative si inflamatorii, cât si cele posttraumatice ale aparatului mioartrokinetic, reumatismul abarticular sau al partilor/tesuturilor moi, sechelele postrahitism sau postpoliomielita, afectiunile cronice inflamatorii ale aparatului genital la persoanele de sex feminin, sterilitatea.

Contraindicatiile aplicatiilor cu namol sunt: reumatismul cronic inflamator in puseu, HTA, afectiunile cardiace si cele renourinare, astmul bronsic.

Impachetarile cu nisip si baile cu nisip

impachetarile cu nisip constau in invelirea totala sau partiala a corpului cu nisip aflat la temperatura de 45-50°C, pentru o durata de 20-40 minute.

Efectele, indicatiile si contraindicatiile sunt identice cu cele ale altor proceduri hiperterme.

sursa: saptamanamedicala.ro

Sindromul de tunel carpian, numit si neuropatia mediana a incheieturii mainii, este o afectiune medicala ce se caracterizeaza prin compresia nervului median, insotita de durere, parestezii, anestezii si hipotonie musculara. Nervul median este unul din cei mai importanti nervi localizati in membrul superior. Are origine complexa, deriva din plexul brahial si are traiect descendent de-a lungul bratului, antebratului, pe sub tunelul carpian, pana la nivelul mainii, unde se imparte in ramuri ce inerveaza degetele. Este singurul nerv care trece pe sub tunelul carpian, o structura fibro-osoasa situata pe partea palmara a incheieturii mainii.Tunelul carpian contine, alaturi de nervul median, noua tendoane ale muschilor flexori ai degetelor. Nervul median este responsabil de inervatia motorie si senzitiva a degetului mare si a urmatoarelor trei degete, insa nu si a degetului mic.

Datorita faptului ca tunelul carpian este o structura ingusta si inextensibila, dar cu un continut dens, orice modificare de calibru a structurilor ce il traverseaza se va rasfrange si asupra nervului median. Tunelul este o structura cam de dimensiunile degetului mare!
De aceea, orice modificare a continutului se va rasfrange si va afecta functionalitatea nervului. Edematierea tendoanelor sau degenerarea lor pot fi cauze frecvente de aparitie a sindromului de tunel carpian. Aceste modificari determina cresterea presiunii in tunel, ceea ce se rasfrange negativ asupra nervului median, comprimandu-l. Sindromul de tunel carpian poate sa apara si in cadrul unor afectiuni sistemice de tipul hipotiroidismului, artritei reumatoide, diabetului, in sarcina, in obezitate, in traumatisme ale mainii si incheieturii. Chiar si pacientii care au un istoric indelungat de fumat pot dezvolta in timp sindrom de tunel carpian, datorita faptului ca este afectata circulatia sangelui, foarte multe organe si tesuturi suferind ischemie.

Pacientii cu sindrom de tunel carpian se plang, cel mai adesea, de slabiciune la nivelul degetelor, de dureri, parestezii, furnicaturi sau chiar abolirea senzatiei la nivelul degetelor si palmei (anestezie). In unele cazuri durerea este mult mai intensa si mai difuza, incepand chiar de la nivelul cotului si coborand de-a lungul antebratului, pana in varful degetelor. Tulburarile sunt resimtite la nivelul degetului mare, indexului, degetului trei si jumatate din degetul patru (inelar), in timp ce degetul mic nu este deloc afectat. O particularitate a simptomelor aparute in cadrul sindromului de tunel carpian o reprezinta debutul lor noaptea si disparatia dupa scuturarea mainii.
Diagnosticarea sindromului de tunel carpian se realizeaza in general de catre un medic specialist neurolog. Acesta trebuie intai sa poarte o discutie cu pacientul, pentru a intelege care sunt simptomele, care a fost debutul si evolutia lor, dar si pentru a stabili daca exista si alte afectiuni sistemice ce pot fi factori de risc pentru sindromul de tunel carpian. In plus, activitatile zilnice trebuie si ele discutate, deoarece, din ce in ce mai mule persoane care lucreaza foarte mult la calculator si tin mana excesiv de mult pe mouse acuza simptome sugestive pentru sindromul de tunel carpian. Examenul fizic va obiectiva simptomele descrise de pacient, medicul efectuand o serie de investigatii si verificand mobilitatea incheieturii, consistenta canalului carpian, dar si sensibilitatea cutanata in teritoriul inervat de nervul median. Testele de laborator ce vor fi cerute, in principal hemograma, vor putea stabili daca exista o problema sistemica a organismului, ce se rasfrange si asupra nervului, sau daca, dimpotriva, problema este doar locala. Se poate testa, de asemenea, si nervul median in sine. Prin efectuarea unor teste neurologice se va stabili daca stimulii nervosi sunt condusi corespunzator de-a lungul traiectului sau, daca viteza de conducere este cea normala sau daca exista, undeva de-a lungul nervului, blocaje sau intreruperi ale continutitatii.
Simptomele de intensitate moderata pot fi tratate chiar si la domiciliu, fara a se interveni mai agresiv. Cu cat pacientul se adreseaza medicului mai repede si este inceput tratamentul, cu atat simptomele se vor atenua mai rapid, si vor trece doar prin aplicarea unor masuri fiziokinetoterapeutice. Prevenirea evolutiei bolii este primul pas in evitarea complicatiilor ulterioare. Specialistii recomanda tuturor pacientilor care se confrunta cu simptome sugestive pentru sindromul de tunel carpian ca, ori de cate ori apar durerile sau paresteziile, sa opreasca activitatea din acel moment, sa isi odihneasca mana si sa o scuture de cateva ori. In cazul in care durerile sunt intense, se poate aplica local gheata, pentru 10- 15 minute, sau de 1-2 ori pe ora, sau se pot administra analgezice cu actiune moderata, cum ar fi antiinflamatoarele nesteroidiene (aspirina, ibuprofen, naproxen). Acestea au avantajul ca, pe langa diminuarea durerii, pot sa reduca si inflamatia care sta de cele mai umlte ori, la baza cresterii presiuniii in interiorul tunelului carpian.

In prezent, exista chiar si niste dispozitive medicale similare unor atele, care sunt special concepute pentru a servi pacientilor cu sindromul de tunel carpian. Acestea se pun seara, la culcare, pe incheietura si ajuta mana sa stea intr-o pozitie neutra, astfel incat sa se mai reduca din presiunea care apasa pe nervul median. Se considera ca mana este intr-o pozitie neutra cand sta intinsa, dreapta, sau cand este usor inclinata. De exemplu, tinerea unui pahar cu apa in mana este o pozitie neutra.

Pacientii sunt sfatuiti sa isi consulte medicul personal in cazul in care simptomele se agraveaza sau nu dispar in urma aplicarii, timp de 1-2 saptamani, a unor masuri terapeutice la domiciliu. O astfel de evolutie indica o afectiune mai grava, sindromul necesitand in acest caz un tratament mai agresiv. Adesea, chiar si interventia chirurgicala poate fi considerata o optiune terapeutica foarte utila, insa la ea se recurge doar daca simptomele sunt atat de grave incat sa afecteze capacitatea de lucru a pacientului si nu dispar nici chiar dupa 3-12 luni de tratament neurologic si fiziokinetic corect aplicat. Chirurgia presupune sectionarea ligamentelor tunelului, ceea ce va reduce semnificativ presiunea din interior, ameliorand simptomele prin imbunatatirea conducerii nervoase. Chiar daca in numeroase cazuri tratamentul chirurgical a ameliorat semnificativ simptomele, el nu are rezultate la fel de bune in cazul tuturor pacientilor, multi ramanand cu senzatia de parestezie sau chiar anestezie la nivelul degetelor, daca boala a fost tratata in stadii foarte tardive.

Specialistii considera ca, pentru a preveni reaparitia simptomelor sindromului, pacientii trebuie sa respecte, totusi, cateva recomandari de baza. Acestea pot imbunatati starea generala de sanatate a organismului, prevenind aparitia si a altor probleme. Astfel, printre recomandarile specialistilor se numara, atat cele clasice: evitarea fumatului, mentinerea unei greutati in limite normale, adoptarea unei diete sanatoase si echilibrate, efectuarea de exercitii fizice zilnice, dar si cele specifice: evitarea mentinerii mainii in aceeasi pozitie timp indelungat, realizarea de pauze frecvente daca pacientul lucreaza mult la calculator, incercarea de a tine mana intr-o pozitie neutra, prinderea si tinerea obiectelor cu toata mana, nu doar cu degetele, relaxarea umerilor cand mainile sunt pe langa corp, si alternarea mainilor cand sunt realizate miscari repetate. Din fericire, majoritatea pacientilor care dezvolta sindrom de tunel carpian se prezinta in timp util la medic, astfel incat tratamentul recuperator ii ajuta foarte mult, iar complicatiile apar mai rar.

sursa: sfatulmedicului.ro

Nota: www.elipetromed.ro nu gazduieste acest material, prezentarea pe acest site are caracter stiintific-educational. Recomand cumpararea si lecturarea cu mare atentie, mai ales de kinetoterapeutii care poseda cabinete individuale de kinetoterapie.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Multumesc pentru bunavointa doamnei Prof.Dr. Doina Marza de Universitatea din Bacau pentru ca mi-a pus la dispozitie acest material trimis de domnul François PLAS, pe care si eu, la randul meu, il postez pentru a fi citit de toti cei interesati!

Va doresc lectura placuta!

Pentru intrebari si reactii nu ezitati sa folositi posibilitatea si dreptul de a comenta! Va multumesc!

Claudiu Andron

Le Code Ethique de Conduite Professionnelle en Kinésithérapie, un des trois piliers d’une profession autonome et reconnue en Roumanie

Vasile Manole, P.T., PhD., Lacramioara Manole, P.T., PhD., Doina Marza, P.T., PhD., François Plas, Président Fondation Métallurgique et Minière pour la Santé ( France)

Introduction

L’essor de la kinésithérapie en Roumanie a de beaux jours devant lui, il faut s’y attendre. C’est que, pour les kinésithérapeutes roumains, l’autonomie ne manque pas de charme. Dans l’évolution de la profession qui, depuis quatre ans a su se mettre au diapason international les plus imaginatifs et progressistes des kinésithérapeutes roumains ont toutes les chances d’émouvoir les patients et les autorités, en constituant un vrai corps social reconnu et doté d’un code éthique de conduite professionnelle.

Il faudrait être sourd pour ne pas entendre les voix de ceux qui dressent l’inventaire des bienfaits de la kinésithérapie, et les professionnels roumains ont des oreilles pour les entendre. Parcourant les territoires de la sociologie, les kinésithérapeutes doivent s’emparer des concepts fondateurs pour construire leur profession autonome et intégrée dans le système de santé roumain.

Bases sociologiques scientifiques

La définition de « l’autonomie fonctionnelle » d’une profession de santé a été décrite en premier par Freidson E. (1970) : « L’autonomie fonctionnelle d’une profession de santé se mesure par la capacité à effectuer son activité en dehors d’une supervision médicale et par la possibilité d’attirer indépendamment sa propre clientèle. »

L’exercice professionnel autonome repose sur trois caractéristiques spécifiques décrites par les sociologues des organisations ( Dubar, France ; Jobert, France ;Koeher, U.K. ; Freidson, U.S.A.)

- Un corpus de connaissances scientifiques spécifiques qui définit une activité reconnue par l’état et contrôlée par une organisation professionnelle.

- Une formation et une qualification ayant des contenus et un niveau universitaire d’entrée et de sortie définis par la profession.

- Un code éthique de conduite professionnelle définissant l’organisation des relations intra et inter professionnelles.

Ces points fondamentaux servent de base à la « World Confederation of Physical Thérapy » (W.C.P.T.) pour proclamer en 2007 sa Déclaration de Principe :

« Chaque kinésithérapeute, soucieux de répondre aux besoins des patients doit avoir la plus grande autonomie professionnelle pour exercer son jugement professionnel s’il travaille à la promotion de la santé, le traitement et la réhabilitation des patients dans le cadre de ses connaissances et de ses compétences ».

Corpus de Connaissances Scientifiques Spécifiques ( premier pilier)

Définition de la Kinésithérapie :

« La kinésithérapie offre des services aux individus et aux populations pour développer, maintenir et restaurer le maximum de mouvements et de possibilités fonctionnelles tout au long de la vie.

Ceci comprend une offre de service dans les circonstances où le mouvement et les fonctions sont menacées par l’âge, les blessures, les maladies ou des facteurs environnementaux.

Le mouvement fonctionnel est central pour la bonne santé.

La kinésithérapie s’occupe à identifier et à maximiser la qualité de la vie et le potentiel de mouvement dans les secteurs de la promotion de la santé, la prévention, le traitement et la réhabilitation.

Ceci comprend le bien être physique, psychologique, émotionnel et social.

La kinésithérapie implique l’inter action entre le kinésithérapeute, les patients, les autres professionnels de santé et les familles dans un processus où le potentiel de mouvement est évalué et où les objectifs concordent avec les connaissances et les compétences spécifiques des kinésithérapeutes ».

D’après W.C.P.T. 2007

Définition de la Kinésiopathologie :

« La kinésiopathologie est une science à la fois clinique, expérimentale et empirique spécifique à la kinésithérapie.

Cette science et ses applications présentent une base théorique assez large pour développer des savoirs et une recherche sur le disfonctionnement du mouvement humain.

A partir de ces bases scientifiques la kinésithérapie a le privilège de placer le mouvement fonctionnel comme point central dans la santé.

D’après Helen Hislop 1975

Référentiel d’activités :

L’exercice de la kinésithérapie est basé sur la mise en œuvre de « l’intégration théorie/ pratique.

- Activités spécifiques (Thérapie, Santé, Education, Processus Kinésithérapique)

- Activités génériques ( Information, Communication)

- Evaluation et Recherche

- Développement personnel et professionnel ( Formation tout au long de la vie, Gestion du Travail)

Référentiel de Compétences :

La nature très diverse et spécifique de la kinésithérapie nécessite un ensemble de compétences qui doivent être développées au cours de la formation et tout au long de la vie professionnelle.

- Compétences cognitives et conceptuelles ( Savoir)

- Compétences génériques ( Etre)

- Compétences méta- cognitives ( Connaître)

- Compétences sociologiques ( Agir)

- Compétences pratiques ( Faire)

Formation et Qualification ( deuxième pilier)

La formation et la qualification des kinésithérapeutes en Roumanie se sont fondamentalement modifiées ces dernières années en raison de :

- Du développement scientifique et technique qui élargi l’intervention des kinésithérapeutes aux domaines : musculo-squelettique, neuro-musculaire, cardio-respiratoire, interne, cutané et sous cutané.

- Du changement dans les attentes des patients qui considèrent la santé comme une valeur sûre et attendent une réponse individualisée à leur problème.

- L’environnement européen qui exige d’inscrire notre formation dans le dispositif Licence, Master, Doctorat. ( L.M.D.)

- Le changement de la société qui oriente la didactique vers l’acquisition de compétences et la pédagogie vers l’autonomie d’apprentissage.

Référentiel de Formation :

Le processus d’apprentissage et d’enseignement est évolutif et progressif. Il lie les connaissances théoriques et l’application clinique à travers un programme de formation développant :

- Des Compétences cognitives et conceptuelles : acquérir et reconstruire ses connaissances pour comprendre la relation réciproque théorie/pratique.

- Des Compétences cliniques et techniques : apprentissage par l’expérience

- Des Compétences sociales : prendre conscience de la diversité culturelle, des valeurs, des croyances et des facteurs sociaux rencontrés dans l’exercice de la kinésithérapie.

- Des Compétences génériques : résolution de problème, raisonnement clinique, communication et méthodologie de recherche.

Programme de Formation

A la Faculté des Sports de l’Université de Bacau nous avons depuis quatre ans modifié notre programme de formation en kinésithérapie en suivant « Education Policy Statement » élaboré par « European Region of W.C.P.T. » et les directives de Bologne.

Nous délivrons deux grades universitaires :

- Bachelor trois années spécifiques à la kinésithérapie. 180 European Credit Transfert System ( E.C.T.S.)

- Master deux années. 120 E.C.T.S.

Le curriculum est construit en « Unités d’Enseignement » ( U.E.) qui permettent d’acquérir les compétences requises pour chacun des niveaux

L’enseignement est donné à 80% par les kinésithérapeutes.

Les étudiants formés selon ce nouveau schéma peuvent aisément participer aux programmes européens de mobilité Erasmus, Socrates.

Code Ethique de Conduite Professionnelle ( troisième pilier)

Un code éthique de conduite professionnelle comporte l’ensemble des règles que les professionnels et les étudiants régulièrement inscrits s’engagent à respecter dans le cadre d’une organisation professionnelle reconnue par l’Etat. Cette institution professionnelle pourrait être la Fédération Roumaine de Kinésithérapie qui avec les représentants de l’Etat construirait un référentiel normatif administrant et contrôlant l’exercice de la kinésithérapie.

Cette structure adoptée dans beaucoup de pays de droit permet aux kinésithérapeutes de contrôler, de réguler et de faire évoluer l’exercice de la profession au bénéfice des patients.

La connaissance et l’adhésion au code éthique de conduite professionnelle est une partie importante du contrat qui lie l’organisation professionnelle à ses membres kinésithérapeutes dans sa fonction d’auto régulation.

Les règles instituées dans un code éthique de conduite professionnelle en kinésithérapie ont trois origines qui donnent à ce texte un sens à la fois disciplinaire mais aussi évolutif au profit de la profession.

- La transcription des législations existantes en Roumanie ( exemple : secret professionnel, maltraitance, autonomie et consentement du patient …)

Ces domaines relèvent à la fois du droit général et des règles de l’organisation professionnelle.

- Les dispositions d’origine philosophique et morale qui donnent des repères pour guider les professionnels dans des problèmes de conscience ( exemple : examiner et soigner avec la même conscience toutes les personnes, entretenir et perfectionner ses compétences…)

- Les dispositions réglementaires techniques qui sont normatives et organisationnelles (exemple : cabinet privé, convention avec un employeur, montant des honoraires…)

Nous pensons que notre « Fédération Roumaine de Kinésithérapie » doit construire nos règles de fonctionnement et d’exercice sur l’idée de progrès plutôt que sur celle d’un conservatisme restrictif en nous inspirant de la structure en 8 points proposée dans « Ethical Principles » par la World Confédération of Physical Therapy et en l’adaptant à la législation Roumaine.

Pour concrétiser cette position nous proposons comme exemple des extraits du texte adopté par nos collègues européens de Grande Bretagne (U.K) de la « Chatered Society of Physiotherapy » en 2002.

Règle 1. Champ d’exercice

Les kinésithérapeutes doivent pratiquer dans la mesure où ils ont établi, maintenu et développer leurs compétences pour travailler en toute sécurité et qu’ils ont les capacités professionnelles appropriées pour cet exercice.

- Champ de la pratique professionnelle

- Champ de la pratique individuelle

- Développement continu des compétences professionnelles

- Développement et innovation de la pratique

- Devoir de soigner et responsabilité civile

- Responsabilité professionnelle et assurances

- Délégation

Règle 2. Relations avec les Patients

Les kinésithérapeutes doivent respecter et maintenir les droits, la dignité et les sensibilités individuelles de chaque patient.

- Consentement éclairé

- Toucher les patients

- Recueil de données et enregistrement

- Répugnance à traiter un patient particulier

- Utilisation d’accompagnants aux soins

- Patients et leurs refus des soins

- Relations inappropriées avec les patients

- Considérations légales d’exercice en cabinet

- Considérations légales d’exercice salarié

Règle 3. Confidentialité

Les kinésithérapeutes doivent assurer la confidentialité et la sécurité des informations recueillies dans leur exercice professionnel.

- L’équipe pluri-professionnelle

- Recueil de l’information

- Extraction de l’information

- Sécurité de l’information

Règle 4. Relations avec les autres professions et les responsables

Les kinésithérapeutes doivent communiquer et coopérer avec les autres professionnels et les responsables dans l’intérêt et avec le consentement de leurs patients. Ils doivent éviter les critiques inappropriées.

Règle 5. Devoir d’information

Les kinésithérapeutes doivent informer toutes les autorités compétentes des circonstances qui peuvent mettre en danger les patients ou toute autre personne

Règle 6. Publicité

Les kinésithérapeutes doivent assurer que la publicité sur leurs activités professionnelles est restreinte et précise

Règle 7. Vente de services et de matériels

Les kinésithérapeutes ne doivent pas vendre, fournir ou promouvoir la vente de services ou de matériels autres que les actes de kinésithérapie dans le cadre de ses relations avec ses patients.

- Installer une entreprise fournissant des équipements

- Endosser des revenus de la vente de produits

Règle 8. Principes personnels et professionnels

Les kinésithérapeutes doivent adhérer à tout moment aux principes personnels et professionnels qui représentent les valeurs de la profession.

- Condamnation par la justice

- Procédure disciplinaire par le bureau de la Fédération des kinésithérapeutes

- Procédure disciplinaire engagée par un employeur

- Conduite personnelle dérogeant à la réputation de la profession

Conclusion

L’intégration et la reconnaissance par l’Etat d’un « Code Ethique de Conduite Professionnel » dans un ensemble cohérent et dirigé par une Fédération Professionnelle sont porteurs d’avancées importantes dans l’évolution vers l’autonomie de notre profession.

La mise en œuvre de ces règles doit assurer la logique de conformité à la discipline professionnelle mais doit surtout promouvoir les deux autres piliers de l’autonomie professionnelle, « le corpus de connaissances scientifiques » et la « formation »

sursa: kinetoprofesional.blogspot.com

Pe masuram ce inaintam in varsta, rezistenta osoasa si elasticitatea musculara scad. Discurile intervertebrale se deshidrateaza si isi pierd din flexibilitate, fapt ce duce la diminuarea rolului de amortizare pe care il au intre vertebre.

Durerea lombara joasa indica prezenta unei iritatii la nivel muscular, nervos sau o leziune osoasa. Majoritatea durerilor lombare joase sunt secundare unui traumatism la nivelul spatelui, insa durerea poate fi cauzata si de afectiuni degenerative precum artrita, osteoporoza sau o boala osoasa , o infectie virala, o iritatie la nivel articular sau discal, o afectiune congenitala a coloanei vertebrale. Obezitatea, fumatul, cresterea in greutate pe perioada sarcinii, stressul, conditia fizica precara, postura inadecvata activitatii in desfasurare, pozitia necorespunzatoare in timpul somnului pot contribui la aparitia durerilor de spate. In plus, cicatricile care se formeaza odata cu vindecarea leziunilor de la nivelul spatelui nu au forta si flexibilitatea tesutului normal. Formarea de cicatrici in urma ranirilor repetate la nivelul spatelui ii slabesc acestuia rezistenta si pot duce la accidentari mai grave.

Uneori, durerea lombara joasa poate indica prezenta unei afectiuni mai grave. Daca durerea apare la ridicarea unor greutati mari sau la o intindere fortata, coloana vertebrala fiind suprasolicitata, unul dintre discurile intervertebrale poate bomba spre exterior si se poate rupe. Aceasta ruptura duce la aparitia unei presiuni la nivelul unuia sau mai multora dintre cei peste 50 de nervi care-si au originea la nivelul coloanei, cu rol in controlarea miscarilor organismului si transmiterea semnalelor de la corp spre creier. Durerea insotita de febra sau pierderea controlului asupra vezicii urinare si intestinelor, durerea ce se accentueaza in timpul tusei sau o slabiciune progresiva la nivelul picioarelor pot indica o afectare serioasa a nervului. Bolnavii cu astfel de simptome trebuie sa contacteze un doctor imediat, pentru a preveni o afectare permanenta.

La cine apare durerea de spate ?

Aproximativ 80% din populatia adulta a globului acuza dureri de spate intr-un moment sau altul al vietii lor, barbatii si femeile fiind afectati in egala masura. Varsta la care apare cel mai frecvent aceasta afectiune este intre 30 si 50 de ani, datorita procesului de imbatranire si stilului de viata sedentar. Riscul de aparitie a durerii lombare joase de cauza discogena sau din cauza degenerarii coloanei vertebrale creste odata cu inaintarea in varsta.
Durerea lombara joasa este rara in cazul copiilor. Totusi, un ghiozdan supraincarcat cu hrana si carti poate forta spatele acestora, generand oboseala musculara. Pentru e evita aceasta situatie, copiii trebuie sa-si indoaie ambii genunchi atunci cand ridica ghiozdanul greu, sa reduca numarul cartilor sau sa inlocuiasca ghiozdanul cu o geanta pe roti, mai usor de transportat.

Cum se stabileste diagnosticul de durere lombara joasa ?

O anamneza si un istoric al bolii amanuntit, alaturi de examenul fizic pot identifica de obicei afectiunile periculoase asociate durerii. Pacientul descrie debutul, localizarea si severitatea durerii; durata simptomelor si limitare de mobilitate; istoricul episoadelor precedente sau orice problema de sanatate care ar putea avea legatura cu durerea. Doctorul va examina spatele si va efectua teste neurologice pentru a descoperi cauza durerii si pentru a indica tratamentul corespunzator.

Teste de sange pot fi efectuate.
Teste imagistice pot fi necesare pentru a diagnostica o tumora sau alte posibile cauze ale durerii.
Radiografia conventionala, frecvent prima investigatie imagistica indicata, urmareste descoperirea unor oase sau vertebre fracturate. Tesuturile moi, precum muschi sau ligamente sau discurile intervertebrale nu sunt vizibile pe o radiografie conventionala.
Tomografia computerizata ( CT ) este un procedeu rapid, nedureros, indicat atunci cand fractura unui disc, stenoza spinala sau o afectare vertebrala sunt cauza suspicionata a durerii.
Rezonanta magnetica nucleara ( RMN ) este folosita pentru evaluarea regiunii lombare in caz de degenerare osoasa sau pentru afectari ale tesuturilor moi, nervi, muschi, ligamente sau vase de sange. Este de obicei investigatia premergatoare interventiei chirugicale.
Electromiografia ( EMG ) evalueaza activitatea electrica la nivelul unui nerv si poate stabili daca afectarea functiei musculare se datoreaza unui traumatism la nivel muscular sau unei leziuni a nervului care inerveaza muschiul respectiv.
Ultrasunetele pot evidentia o eventuala afectare din structura ligamentelor, muschilor, tendoanelor si a tesuturilor moi din zona spatelui.

Cum se trateaza durerea lombara joasa ?

Majoritatea durerilor lombare joase nu necesita interventie chirurgicala.
Tratamentul vizeaza combaterea durerii, reducerea inflamatiei, restabilirea functiei si stabilitatii spatelui si evitarea reaparitiei simptomelor la acelasi nivel. Majoritatea pacientilor isi revin complet, fara nici un fel de afectare pe termen lung. Bolnavii trebuie sa apeleze la ajutorul doctorului daca nu are loc reducerea durerii si a inflamatiei dupa 72 de ore de tratament.
Aplicarea compreselor calde si reci pot ajuta la diminuarea durerii si inflamatiei. Cat mai repede dupa traumatism, bolnavul trebuie sa aplice o compresa rece ( gheata ) in zona dureroasa, de mai multe ori pe zi, in intervale de pana la 20 de minute. Dupa 2 sau 3 zile de comprese reci se indica aplicarea compreselor calde pentru a relaxa musculatura si pentru a creste fluxul sanguin. Baile calde pot ajuta de asemenea la relaxarea musculaturii.

Repaus la pat – circa 1, 2 zile. Studiile efectuate au demonstrat ca pacientii care si-au continuat activitatea secundar unui episod de durere lombara joasa au avut o flexibilitate mai mare a coloanei vertebrale decat cei care au stat la pat timp de o saptamana.
Alte studii au demonstrat ca repausul la pat poate genera depresie, scaderea tonusului muscular si favorizeaza coagularea sangelui la nivelul membrelor inferioare.
In concluzie, este benefic pentru pacient sa-si reia activitatea cat mai repede cu putinta. Noaptea sau in timpul repausului la pat, pacientul ar trebui sa stea intr-o parte, cu o perna intre genunchi sau pe spate, cu perna dedesubtul genunchilor.
Medicamentele sunt frecvent utilizate in tratarea durerilor de spate acute sau cronice. Pentru inlaturarea durerilor usoare sau moderate sunt indicate antialgicele non-opioide, precum paracetamolul, sau antiinflamatoriile nonsteroidiene. Antialgicele opioide sunt rezervate pentru durerile intense. Administate pe cale orala, in asociere cu un medicament miorelaxant, ele reduc rigiditatea, inflamatia si scad durerea. Analgezicele topice, unguentele, reduc de asemenea inflamatia si stimuleaza circulatia locala.

Exercitiile fizice reprezinta metoda cea mai indicata pentru a grabi recuperarea si pentru a intari musculatura spatelui si pe cea abdominala. Mentinerea si cresterea fortei musculare este importanta in mod special pentru persoanele care au afectiuni la nivelul scheletului. Aceste exercitii includ stetchingul, inotul, plimbarile sau o lista de exercitii corespunzatoare indicata de catre medic. Daca apare o usoara senzatie de discomfort la efectuarea acestor miscari, ea va dispare in timp, pe masura ce musculatura devine mai puternica. Daca durerea este intensa si dureaza mai mult de 15 minute dupa inceperea exercitiilor, bolnavul trebuie sa se opreasca si sa se prezinte la doctor.
Electroterapia are un efect binefacator: TENS- stimulare electrica nervoasa transcutana- transmite impulsuri electrice de-a lungul fibrelor nervoase pentru a impiedica impulsurile dureroase sa aunga la creier pe aceeasi cale; in plus, stimuleaza productia de endorfine la nivel cerebral, substante cu rol in diminuarea durerii.
Ultrasunetele sunt o terapie non-invaziva si incalzesc tesuturile profunde, determinand astfel relaxare musculara.

In cazul afectarilor serioase, care nu raspund la alte terapii, interventia chirurgicala este cea mai indicata.

sursa: dralinpopescu.ro

Reumatismul degenerativ, de tip artrozic, intereseaza foarte adesea « articulatia  “coxo-femurala”, care prin functia sa de sustinere este mult solicitata are patologie  bogata, cum ar fi: malformatii, afectiuni in perioada de crestere si osificare, afectiuni inflamatorii de diferite etiologii, afectiuni ale articulatiilor care fac parte din complexul acestui organ de sustinere a corpului si de miscare.

Privind faptele din punct de vedere al reumatologilor cu profil  ortopedico-chirurgical, putem sistematiza urmatoarele situatii:

a)        malformatii si afectiuni congenitale  modificand profilul anatomic si functional  al soldului( coxa-varum si coxa-valgum) displazia congenitala a soldului, etc;

b)        osteocondrite, epifizite, epifizioliza, tulburari de crestere;

c)         afectiuni inflamatorii stabiliztae sau vindecate prin procese  de distructie, uzura si sechele dupa traumatisme;

d)        coxartroze esentiale , fara o cauza  evidenta care la  pacientii mai in varsta  pot fi considerate ca procese de uzura.

Din punct de vedere  anatomoclinic  sunt luate  in considerare 3 etape  cu importanta  in ceea ce  priveste  stabilirea atitudinii terapeutice:

1. modificarile patologice congenitale sau castigate, fara  leziuni la nivelul  articulatiilor;
2. aparitia leziunilor minime -  stadiul preartrozic descris cu leziuni  posibil reversibile;
3. modificari anatomice cu repercusiuni asupra functiei  articulare  caracteristice pentru stadiul  de artroza coxo-femurala, cu expresie radiologica bine  definita.

In criza dureroasa a coxopatiilor se recomanda : repausul  la pat, medicatia analgetica si decontracturanta, masaje usoare decontracturante, curenti diadinamici. Dupa ameliorarea partiala a durerilor si contracturilor musculare,  asociem  baile  kinetoterapeutice  si dusul  subacval. Aplicam cu prudenta  kinetoterapia la pat ( gimnastica posturala, exercitii izometrice  apoi usoare  mobilizari  active  ajutate) si  exercitii  cu sketting-urile( flexii – extensii  pe plan orizontal  si abductii – adductii  pe plan orizontal, apoi  pe plan usor inclinat).

Dupa aceasta  etapa pregatitoare care dureaza 1 – 3 saptamani, bolnavul se va deplasa la sala de kinetoterapie  sprijinindu-se in baston, cadru sau carje  si stand cat mai  putin in picioare. Inainte de fiecare sedinta de kinetoterapie aplicam  termoterapie usoara si masaj. Trebuiesc evitate exercitiile cu „incarcare „ – greutatea corpului  in ortostatism reprezinta  un element  de agravare. Se vor efectua  deci exercitii  in decubit.

Initial vom  aplica intai  program de gimnastica izometrica si apoi izotonica( axat pe dezechilibre musculare testate) se va  limita la sectorul  de amplitudine liber,  utilizand metoda reducerii greutatii membrului respectiv( prin suspensia la grilajul  instalatiei de scripeti – scripetoterapie  sau prin imersiune) si evitand mobilizarea in sectoarele extreme  ale cursei articulare. Mobilizari active in  raport cu  posibilitatile  functionale ale bolnavului, evitand mobilizarile pasive, intempestive .

Planul de recuperare va acorda o atentie deosebita  reducerii  contracturilor  unor grupe musculare, cat si combaterii hipotoniei  si  atrofiei altor grupe musculare care  agraveaza dezechilibrul dintre  ogonisti si antagonisti si se opune sinergiei  functionale armonioase artromusculare. O  alta atentie deosebita  o acordam recuperarii functionale a  cvadricepsului  crural  si a  fesierilor( mai ales  cel mijlociu).

Cand durerile s-au redus actionam  mai energic pentru cresterea fortei  unor grupe  musculare si marirea amplitudinii  articulare, introducand in tratament exercitiile contra unor rezistente progresive( la masa si cusca  de scripetoterapie)  si de asemenea  continuarea exercitiilor  la bicicleta ergometrica.

Pentru a nu se agrava  prfilaxia  coxopatiilor se recomanda  urmatoarele:

-               evitarea ortostatismului prelungit, a mersului pe distante mari  si teren accidentat si urcarea frecventa a  scarilor;

-               evitarea ridicarii de greutati;

-               evitarea cresterii in greutate( respectarea tratamentelor  de obezitate, tulburari endocrino-metabolice si a tulburarilor  circulatorii de la nivelul membrelor inferioare;

-               pentru  coxopatiile acute, evitarea sederii indelungate pe scaun sau fotolii, ceea ce  ar favoriza redoarea coxofemuralei in flexie;

-               sprijinirea in baston este utila pentru  largirea bazei de sustinere, preluarea  unei parti  din greutatea corporala exercitata pe soldul bolnav  in timpul mersului, suplinirea insuficientei fesierului mijlociu  si evitarea  accentuarii contracturii dureroase a adductorilor;

-               indicam  folosirea bastonului in special in coxartrozele polare superioare, in coxartrozele cu tendinta la pozitii vicioase sau atitudini  vicioase, sau cuosteonecroze aseptice ale capului  femural asociate.

Program  de kinetoterapie activa, pe grupe de exercitii:

A.Exercitii pentru flexorii  soldului:

-ex.1- decubit dorsal cu membrele inferioare pe  un plan ridicat se executa flexii  ale soldului  si genunchiului alternativ, apoi cu ambele membrele inferioare;

-ex.2- din decubit dorsal cu genunchii  flectati sau extinsi  se efectueaza ridicari ale trunchiului pana l a pozitia sezand cu genunchii flectati;

-ex.3- din patrupedie  se flecteaza soldul  si genunchiul  astfel incat fruntea ajunge  la genunchi;

-ex.4- din ortostatism se flecteaza  soldul  si genunchiul  trecand o minge pe sub coapse;

-ex.5- din atarnat(spalier) se flecteaza  soldul si genunchiul cat mai sus;

-ex.6- din sezand se ridica membrele inferioare  cu genunchii in extensie  astfel inact se poate trece  o minge  pe sub genunchi;

- exercitii cu contrarezistenta manuala se pot efectua  prin presiuni executate de kinetoterapeut pe fata dorsala  a piciorului care este flectat dorasl si peste cvadriceps, sau cu  contrarezistenta prin atasarea unei greutati pe picior( sac  nisip);

- o puternica contrarezistenta  la flexia soldului  se poate oferi prin gravitatie  in ortostatism atunci cand genunchiul este intins.

B.Exercitii  pentru extensorii soldului:

-ex.1- din decubit ventral ridicare unui membru inferior cu genunchiul extins;

-ex.2- din decubit dorsal cu genunchii flectati  se fac ridicari  ale bazinului;

-ex.3- din pozitia incovoiat se efctueaza ridicari ale trunchiului;

-ex.4- din pozitia ghemuit se fac treceri  repetate la pozitia  ortostatica;

-ex.5- din decubit ventral  cu membrele inferioare pe masa si trunchiul  in afara mesei  se  fac repetate ridicari ale trunchiului;

-ex.6- sub bara  cu mainile  prinzand ferm  bara  se executa  ridicari  ale trunchiului cu genunchiul si soldul efectat.

- exercitii cu contrarezistenta se pot efectua din pozitia  de decubit  prin presiuni  asupra talpii piciorului( care  este flectat plantar) si asupra genunchilor sau  cu ajutorul greutatilor  atasate  de scripeti – scripetoterapie.

C.Exercitii pentru abductori:

-ex.1- din decubit sau  dintr-o pozitie  suspendat efectueaza indepartarea  in abductie a membrelor inferioare;

-ex.2- din ortostatism  cu membrul inferior pe un plan mai inalt se efectueaza „scurtari” si „alungiri” ale membrului inferior opus;

-ex.3- caderea laterala si ricarea unui membru inferior;

-ex.4- cu mainile  prinzand bara spalierului si cu membrele inferioare sprijite  pe  bara spalierului se departeaza in  abductie un membru inferior si  membrul superior de aceeasi parte( pozitia de „stea”);

- exercitii  cu contrarezistenta  se pot efectua prin presiuni aplicate de kinetoterapeut, care  se opun la miscarea de  abductie  sau cu greutati fixate la patul  de scripetoterapie, bolnavul  fiind in decubit dorsal sau decubit ventral( rezistenta este  aranjata  orizontal).

D.Exercitii pentru adductori:

-ex.1- din decubit, incrucisarea membrelor inferioare cu soldul flectat si  genunchiul  intins;

-ex.2- din pozitia suspendat, ridicarea membrelor inferioare in timp  ce o minge sau un sac  de nisip sunt tinute intre  picioare sau intre genunchi;

-ex.3- cu un membru inferior sprijinit  pe un suport se executa o fandare laterala  cu membrul inferior opus  sprijinit pe sol;

-ex.4- exercitii  cu contrarezitenta se por realiza  cu ajutorul  greutatilor  si scripetilor  din decubit  ventral, dorsal  lateral  si suspendat.

E. Exercitii pentru rotatorii  interni – rotatia interna  este efectuata de aceeasi muschi  care realizeaza abductia, de aceea exercitiile in care lucreaza  abductorii se pot folosi si pentru tonifierea rotatorilor interni:

-ex.1- din pozitia sezand rotatia inauntru a picioarelor  cu genunchii fixati;

-ex.2- sezand pe sol  cu mainile sprijinite lateral pe sol  si genunchii intinsi se executa rotari  inauntru a  picioarelor;

-ex.3- din ortostatism sau sprijin  pe unul din membrele inferioare, celalalt  se roteaza inauntru;

-ex.4- exercitiile  cu contrarezistenta  manuala se pot efectua din decubit cu genunchii  in  extensie, mainile fiind plasate peste muschii adductori sau din pozitia sezand( pe un scaun inalt)  opunand rezistenta cu o mana pe partea piciorului, iar cu cealalta pe partea interna a genunchiului.

F.Exercitii pentru rotatorii externi:

-ex.1- din pozitia  asezat „turceste”, genunchii sunt presati lateral spre sol;

-ex.2- din pozitia sezand membrele inferioare  sunt rotate in afara;

-ex.3-  din decubit  cu picioarele flectate dorsal, calcaiele  sunt aduse inauntru pana ce marginea laterala a picioarelor ajunge pe sol;

-ex.4- cu contrarezistenta se efectueaza de obicei ca cele pentru  adductori( adductorii sunt in acelasi timp si rotatori externi) – din pozitia inalta coapsele se adduc  contrarezistenta  opusa pe marginea interna a piciorului; din decubit  dorsal se opune resistenta la rotatia in afara a membrelor inferioare presand in fata laterala a coapsei.

Pentru exersarea muschilor care actioneaza la nivel coxo-femuralelor sunt proprii o serie de activitati  si jocuri sportive ca de exemplu:

-               pentru extensori -  mersul, marsul, alergatul in special in panta, sariturile, innotul si ridicarea  greutatilor medii;

-               pentru flexori – alergarea  cu flexionare  din genunchi, saritul coardei, urcatul pe munte, etc.;

-               pentru abductori – innotul brasse, marsul, alergarea, etc.;

-               pentru adductori -  calaritul, innotul, patinajul cu patine  cu rotile  si schiul.

Hidrokinetoterapia  este o metoda indispensabila de recuperare  functionala  a coxopatiilor. Cele mai utilizate  metode:

-               ex.1- pacientul in decubit dorsal in coltul  bazinului  cu bratele  sprijinte de bara, cu capul sustinut de o perna pneumatica, efectueaza  miscari  de pedalaj in apa in timpul unei expiratii  lente, apoi intoarcerea  la pozitia initiala  in timpul  inspiratiei( 5 – 6  repetari);

-               ex.2- adductia  membrelor inferioare in apa cu expiratie, intoarcerea la pozitia initiala  cu inspir(10 repetari);

-               ex.3- ridicarea alternativa a unei  gambe( cu genunchii in extensie)  deasupra  apei( 5 – 6 repetari);

-               ex.4- flexia genunchilor, apoi  a copasei  pe bazin  cu  expiratie, intoarcere la pozitia  initiala, cu inspiratie( 10 repetari);

-               ex.5- efectuari  de cercuri cu membrele inferioare, in afara  apei( 5-6 repetari);

-               ex.6- abductia membrelor inferioare ridicarea in afara apei, apoi  adductia lor  cu expiratie, intoarcerea la pozitia initaial cu inspiratie( 5-6 repetari);

-               ex.7- pedalaj in apa  cu expiratie lenta, intoarcerea  la pozitia initiala  de inspiratie( 5-6 repetari);

-               ex.8- flexia genunchilor, rotatia bazinului  si extensia membrelor inferioare  de-a lungul  zidului bazinului  expirand ; intoarcerea la pozitia initiala inspirand( acelasi exercitiu de partea opusa – 10 repetitii);

-               ex.9- miscari  ale membrelor inferioare ca la innot stilul brasse( abductia  coapselor  cu genunchii indoiti  si picioarele  lipite, apoi  extensia  brusca a  genunchilor, mentinand abductia  membrelor inferioare, apoi adductia membrelor inferioare in  extensie)  in expiratie  si intoarcerea la pozitia initiala( 10 repetari);

-               ex.10- un membru inferior se fixeaza  cu o chinga la bara in timp ce celalalt( cu  genunchiul in extensie)  se executa abductia  si apoi  circumductie  intr-un sens si in celalalt( 5-6 repetari). Aceleasi  exercitii pentru membrul inferior opus;

-               ex.11- pozitia verticala sprijinit  cu spatele de peretele bazinului , suspendat  prin maini cu bratele in carlig  efectuand flexii ale membrelor inferioare expirand, intoarcere in pozitia initiala  inspirand( 5-6 repetari).

In finalul  recuperarii – exercitii  de „reeducare a mersului „:

-               ex.1-  in ortostatism, cu mainile sprijinite de rampa-       sprijinire  unipodala , miscari de  abductie, de extensie de  circumductie;

-               ex.2- in decubit dorsal( cu membrul inferior sanatos fixat cu o chinga  la bara) efectueaza abductii active  cu contrarezistenta manuala;

-               ex.3- exercitii de suirea  si coborarea unor trepte( in imersiune)  cu sprijin lateral, bilateral sau fara sprijin;

-               ex.4- asezat pe scaun(in imersiune) – exercitii active  cu contrarezistenta pentru  cvadriceps.

Biliografie:

Stroiescu I,Gizela Drafta;Recuperarea functionala  in practicareumatologica-Ed  Medicala 1979.

Sbenghe T;Recuperarea medicala a sechelelor posttraumatice ale membrelor-Ed.Medicala 1981

sursa: vindeca-te.ro

Dr Gabriel Panait

sursa: pansportmedical.ro