De atunci si pana in prezent s-au dezvoltat numeroase proceduri care folosesc stimularea electrica: curentul galvanic, curentii cu impulsuri, curentii dinamici si ultrasunetul. Aceste procedee pot sa trateze o gama larga de afectiuni: cefalee, dureri postoperatorii, artrita, hematoame, contuzii, intinderi musculare, spondiloza, lombalgie, discopatie, celulita, constipatie cronica, dismenoree, specialistii fiind convinsi de capacitatea de a extinde utilizarea electroterapiei.

Curentul galvanic: nevralgii, artroze, acnee

“Curentul electric de frecventa zero sau curentul continuu, poarta numele de curent galvanic. Intensitatea curentului poate varia, crescand de la valoarea zero a intensitatii pana la un anumit nivel (curent continuu ascendent) sau descrescand spre zero (curent continuu descendent). Daca aceste cresteri si descresteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii si se numeste curent variabil”, ne spune conf. univ. dr. Zoltan Pasztay, specialist in kinetoterapie si motricitate speciala.

Senzatia inregistrata este in functie de cresterea intensitatii curentului aplicat, ajungand de la senzatia de furnicaturi – intepaturi la arsura – durere. Efectele terapeutice ale curentului galvanic: analgezic, excitant, stimulant, vasodilatator, trofic, rezorbtiv, echilibrant SNV.

Modalitati de aplicare: galvanizarea simpla; baia galvanica partiala; baia galvanica completa; ionizarea galvanica (iontoforeza).

Indicatii ale galvanizarii

sistem nervos: nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, dezechilibre neurovegetative;
aparat locomotor: mialgii, artroze, reumatism abarticular: tendinite, bursite, epicondilite,
periartrite, artrite de faza stabilizata;
aparat cardiovascular: arteriopatii stadiile I – II, boala varicoasa stadiile I – II, HTA stadiile I – II;
dermatologie: acnee, alergie, ulcere atone, degeraturi.

Contraindicatii: leziuni de continuitate tegumentara, alergie, intoleranta la curent galvanic, tumori benigne si maligne, infectii tegumentare, TBC cutanat, bolnavi febrili, boli organice decompensate sau cu risc de decompensare, pacienti purtatori de materiale de osteosinteza.

Curentii cu impulsuri: traumatisme, Parkinson, scleroza in placi

Intreruperea curentului continuu cu ajutorul unui intrerupator manual (primele aparate) sau prin reglare electronica (aparatele moderne) realizeaza impulsuri electrice succedate ritmic (singulare sau in serii) cu efect excitator.

Conf. univ. dr. Zoltan Pasztay ne vorbeste despre patru tipuri de terapie pe baza de curenti cu impulsuri:

terapia prin curenti de joasa frecventa care este indicata in tratamentul musculaturii abdominale hipotone, incontinenta sfincterului vezical si anal, stari dupa traumatisme acute ale aparatului locomotor, grupe musculare disfunctionale din vecinatatea celor denervate;
terapia musculaturii total denervate care foloseste forme de curenti de intensitate si frecventa diferite, iar ca modalitate de aplicare a electrostimularii avem tehnica bipolara si cea monopolara;
terapia musculaturii spastice care este indicata in spasticitate in pareze, paralizii de origine cerebrala, spasticitati consecutive traumatismelor la nastere, leziuni traumatice cerebrale si medulare (cu exceptia paraliziilor spastice), pareze spastice in scleroza in placi, hemipareze spastice dupa AVC, boala Parkinson. Insa, este contraindicata in: scleroza laterala amiotrofica si scleroza difuza avansata;
stimularea contractiei musculaturii netede: se realizeaza prin aplicarea de impulsuri exponentiale cu durata mare, pauza mare si frecventa rara (un impuls la 1 – 4 sec).

Curentii dinamici: boli reumatice, boala varicoasa, entorse

Conf. univ. dr. Zoltan Pasztay avertizeaza in privinta contraindicatiilor acestei terapii in cazul in care pacientul prezinta: fracturi certe sau suspecte, nu se aplica pe regiunea precordiala, escoriatii, plagi, leziuni dermatologice, alergii la diferite substante decelate anamnestic, evitarea regiunilor in care sunt incorporate piese metalice de osteosinteza, endoproteze, sterilete, nu se aplica in stari hemoragice locale, tromboze venoase superficiale si profunde, in menstruatie si uter gravid, se evita zonele cu pierderea sensibilitatii termice.

Indicatiile curentilor dinamici

stari posttraumatice: contuzii, entorse, luxatii;
intinderi musculare;
redori articulare;
afectiuni reumatice: artroze reactivate, artrite, mialgii, manifestari abarticulare;
tulburari circulatorii periferice: acrocianoza, boala varicoasa, stari dupa degeraturi sau arsuri, arteriopatii periferice obliterante;
aplicatii segmentare vizand zonele neuro-reflexe in suferinte cu patogenie neurovegetativa ale stomacului, colecistului, colonului, astm bronsic.

Curentul electric de medie frecventa prezinta frecvente cuprinse intre 1000 – 100.000 Hz si are ca indicatii terapeutice: traumatologie (contuzii, entorse, luxatii, fracturi, hematoame posttraumatice); reumatologie (artrite, artroze, reumatism abarticular: tendinite, bursite, entezite, fibromialgii); neurologie (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii); afectiuni vasculare(arteriopatii periferice stadiul I – II, varice stadiul I-II); ginecologie (anexite, metroanexite nespecifice); gastroenterologie (dischinezii biliare, boala ulceroasa, enteropatii functionale).

Contraindicatii: leziuni dermice de continuitate, infectii, procese inflamatorii purulente, stari febrile, implante metalice, tumori benigne, maligne, tuberculoza, aplicatii pe aria precordiala.

Curentul electric de inalta frecventa sunt curenti alternativi cu o frecventa medie mai mare de 500.000 oscilatii/ sec. “Curentul de inalta frecventa cu lungimi de unda cuprinse intre 10 si 100 m si frecventa cuprinsa intre 10 MHz – 100 MHz reprezinta undele scurte. Se mai numesc unde decametrice”, mai adauga specialistul in kinetoterapie si motricitate speciala. Acest tip de terapie cu unde scurte se foloseste in reumatologie, neurologie, cardiologie, aparat respirator, aparat digestiv, aparat urogenital, ginecologie, ORL, oftalmologie, stomatologie, dermatologie si endocrinologie. Contraindicatii: procese inflamatorii acute cu supuratii, manifestari acute ale afectiunilor reumatice, afectiuni cu tendinte la hemoragii, procese neoplazice, prezenta pieselor metalice intratisulare, implant de pace-maker cardiac, ciclu menstrual si sarcina.

Un alt tip de terapie cu inalta frecventa este cea pulsatila generata de aparatul Diapulse. Specialistul ne spune ca aceasta terapie este indicata pentru: aparatul locomotor, aparatul cardiovascular, aparatul respirator, aparatul digestiv, aparatul urogenital, ORL, stomatologie si dermatologie. Contraindicatii: purtatorii de stimulator cardiac.

Ultrasunetul: scolioza, sclerodermie, circulatia periferica

“Urechea umana percepe sunetele a caror limita superioara de perceptie este de cca 20000 oscilatii/ secunda. Vibratiile mecanice pendulare – reprezentand sunetul – ce depasesc aceasta limita poarta numele de ultrasunete (au o frecventa apreciata la 50000 Hz – 3000000 Hz). Ultrasunetele furnizate de aparatele folosite in fizioterapie au o frecventa cuprinsa intre 800 – 1000 Hz”, precizeaza conf. univ. dr. Zoltan Pasztay.

Indicatii ale ultrasunetului

afectiuni reumatismale: reumatism degenerativ, reumatism inflamator cronic, reumatism abarticular;
traumatologie: fracturi recente, intarzierea formarii calusului, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, posturi vicioase, scolioze, deformari ale piciorului;
dermatologie: cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor;
afectari ale tesutului de colagen: fibrozite, dermatomiozite, sclerodermie, retractia aponevrozei palmare Dupuytreu;
neurologie: nevralgii si nevrite, sechele nevralgice dupa herpes Zoster, nevroamele amputatiilor, distrofie musculara progresiva, sindroame spastice si hipertone;
afectiuni circulatorii: arteriopatii obliterante, boala Raynaud;
afectiuni din cadrul medicinii interne,
ginecopatii.

Contraindicatii: modificari tegumentare, diverse afectiuni cutanate, tulburari de sensibilitate cutanata, tulburari de coagulare sangvina, fragilitate capilara, stari generale alterate, casexii, tumori in toate stadiile evolutive (pre/postoperator), tuberculoza activa, stari febrile, fenomene inflamatorii acute, reumatism articular acut, insuficienta cardio-respiratorie, insuficienta coronariana, tulburari de ritm cardiac, suferinte venoase ale membrelor – tromboflebite, tromboze, varice, calcifierea progresiva a peretilor arteriali: ateroscleroza.

Contraindicatii speciale: aplicarea ultrasunetelor pe zone corespunzatoare unor organe si tesuturi precum: creier, maduva spinarii, ficat, splina, uter gravid, glande sexuale, plamani, cord si marile vase, aplicatii pe zonele de crestere ale oaselor la copii si adolescenti.

sursa: eva.ro

Balneologia include compartimentele: Climatoterapia, Balneoterapia, Balneotehnica, Peloidoterapia.

Climatoterapia studiaza influenta factorilor fizici ai mediului extern (aero-, helio- si talasoterapie) asupra organismului uman si elaboreaza metode de utilizare cu efect curativ si profilac.

Balneoterapia se ocupa cu studierea apelor minerale curative din punctul de vedere al originii lor, al proprietatilor fizico-chimice, influentei asupra organismului la diverse afectiuni si al modului lor de utilizare (intern sau extern).

Balneotehnica elaboreaza utilaj tehnico-sanitar care realizeaza aplicarea tehnica si medicala corecta a apelor minerale si a namolurilor medicinale.

Peloidoterapia studiaza originea namolurilor medicinale, proprietatile fizico-chimice si mecanismele de actiune a lor asupra organismului în diverse patologii.

Fizioterapia este stiinta, ce studiaza mecanismele de actiune a factorilor fizici ai mediului, atît naturali, cît si performanti asupra organismului uman si utilizarea lor cu scop de tratare, recuperare si profilaxie.

Fizioterapia include urmatoarele compartimente: Fizioterapia generala si Fizioterapia speciala sau clinica.

Fizioterapia generala examineaza bazele organizatorice si metodologice de utilizare corecta a factorilor fizici curativi, mecanismelor fiziologice si terapeutice de actiune a lor asupra organismului si principiile de utilizare al acestor factori în clinica.

Fizioterapia speciala (clinica) determina particularitatile de utilizare a factorilor fizici curativi în diferite forme nozologice si le studiaza în limitele specialitatilor clinice concrete.

Directii de cercetare

determinarea sensibilitatii tesuturilor organismului catre factorii fizici si cercetarea „tinta” a actiunei nemijlocite a lor asupra organismului;
prelucrarea metodicilor optimale de utilizare a factorilor fizici curativi in formele nozologice concrete ale maladiilor;
cercetarea mecanismelor complexe de actiune a factorilor fizici curativi:
aspectele fizioterapeutice a reabilitarii medicale;
optimizarea individuala si caracteristica bioreglatorie a factorilor fizici curativi.

Autor: Mara Rusu, d-s.m.., conferentiar universitar al catedrei Medicin? traditional?, Kinetoterapie, Fizioterapie al USMF „N. Tesiemitanu”, responsabil pe compartimentul Fizioterapie.
sursa: cnaa.md

Tehnicile de electrostimulrare si cele de
fizioterapie prin curenti de joasa frecventa
Dupa cum stim, durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment care trebuie investigat deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de posibilitati de interventie asupra sindromului dureros sau algic, precum:
- terapia medicamentoasa,
- terapia nemedicamentoasa (electrostimularea nervoasa transcutanata, fizioterapie prin curenti de joasa frecventa, termoterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie, acupunctura),
- o serie de tehnici complementare, precum:
- tehnici de relaxare (training autogen, biofeedback etc.)
- metode de conditionare (ergoterapie, meloterapie etc),
- hipnoza etc.
Tehnicile de electrostimulare si cele de fizioterapie prin curenti de joasa frecventa fac parte din abordarile terapeutice care au la baza o stimulare o stimulare periferica a receptorilor perferici, asa cum se intampla si in electropunctura. Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata amplasati la nivelul traseelor nervoase, fie cu electrozi-ac, implantati in apropierea acestor trasee. Se va obtine o electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect, iar intensitatea curentului este adecvata.

Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau electroanalgezie poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de actiune ale aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor terapeutici de joasa frecventa, folositi in tratamentele de fizioterapie. Efectele sunt considerate similare cu cele produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la aceleasi niveluri, urmate de producerea /eliberarea de encefaline, cu rolul de a bloca transmiterea informatiilor nociceptive prin maduva spinarii. Zonele optime pentru electrostimulare si pentru fizioterapie in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului la nivelul punctelor sau al zonei dureroase. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate foarte mica. Exista aparate capabile sa identifice aceste puncte. Momentul de inceput al senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 de minute, iar analgezia dureaza relativ putin, la inceput 30-120 minute, ajungand pana la zile sau saptamani.

Atat durata terapiei prin electostimulare cat si tratamentele de fizioterapie prin curenti de joasa frecventa depind de la caz la caz, deoarece pot fi necesare mai multe cicluri de tratament pentru o terapie de fond a durerii sau pot fi suficiente cateva sedinte.
Ca urmare a terapiei aplicate, exista posibilitatea disparitiei durerii, a reaparitiei sale la intervalle diferite de timp sau situatii in care ameliorarile raman modeste.

Indicatiile metodei sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si cronice, precum:
- reumatismul cronic degenerativ,
- starile dureroase posttraumatice,
- durerile din afectiunile neurologice periferice,
- nevralgiile postherpetice,
- durerile-fantoma dupa amputatia mmbrelor,
- durerile postanaestezie,
- sindroamele dureroase acute si cronice postoperatorii,
- cicatricele si sindromul aderential postoperator,
- sindromul algic care insoteste anuriile,
- sindromul algic din carcinoame.

Contraindicatiile sunt: pacientii purtatori de pace-maker, aplicarea electrozilor pe zona precordiala sau in apropierea sinusului carotidian, a laringelui, faringelui, ochilor, sarcina in primul trimestru, durerile psihogene, cele de origine talamica sau sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.

sursa partiala: unitatimedicale.ro

Actul reflex este reactia de raspuns motor sau secretor la actiunea unui excitant.

Arcul  reflex  reprezinta  totalitatea elementelor anatomice care participa

la realizarea unui act reflex si care are caracter innascut. Teoriile clasice admit existenta arcului reflex „deschis”, format din cinci componente (. 48) :

• receptorul – extero, intero sau proprioceptor
• calea aferenta senzitiva
• centrul nervos
• calea eferenta motorie
• efectorul.

Principiul conform caruia fibrele aferente senzitive merg pe calea radaci-nilor posterioare ale maduvei spinarii si fibrele eferente motorii merg pe calea radacinilor anterioare poarta numele de legea BELL – MAGENDIE. Teoriile moderne (ANOHIN, BERNSTEIN) postuleaza existenta arcului reflex „inchis”, arc reflex cu aferentatie inversa sau feed-back in care intensitatea raspunsului este dependenta atat de intensitatea stimulului, cat si de raspunsul insusi, printr-un circuit de retroactiune.

Feed-back-ul poate fi de doua feluri :

• pozitiv, care are rolul de a amplifica perturbatiile
• negativ, care are rolul de a mentine contante perturbatiile. Suportul material al acestei teorii a fost pus in evidenta de BAYLIS si este reprezentat de existenta fibrelor vasomotorii in structura radacinilor posterioare medulare si a fibrelor aferente simpatice in structura radacinilor anterioare medulare.

Dupa I.P.PAVLOV reflexele somatice, vegetative”>reflexele somatice, vegetative”>reflexele se clasifica in :

• reflexe neconditionate 626j95g , innascute, care au ca substrat arcuri reflexe cu centrii situati in etajele inferioare ale S.N.C.
• reflexe conditionate, dobandite in cursul vietii. Ele au caracter temporar si au centrii nervosi la nivelul scoartei cerebrale.

Reflexele neconditionate sunt innascute si sunt prezente la toti indivizii. Ele au centrii nervosi in etajele inferioare ale sistemului nervos central si prezinta o mare importanta in clinica.

A. Reflexele inchise la nivelul maduvei spinarii pot fi mo-nosinaptice, cu arcul reflex format din doi neuroni, unul senzitiv si unul motor, sau pot fi polisinaptice, la care intre cei doi neuroni se interpun si neuroni intercalari.

a.  Reflexele osteotendinoase, proprioceptive sau miotatice sunt reflexe simple, monosinaptice, bineuronale, cu perioada scurta de latenta de 6 – 9 msec. Ele sunt declansate de intinderea muschilor, care reactioneaza printr-o contractie prompta, motiv pentru care se mai numesc si reflexe de intindere (stretch reflex). Este suficienta o intindere de 20 – 30 de microni pentru a se obtine o contractie musculara.

Materiale necesare  –  ciocan de reflexe (. 49)

Tehnica de lucru  -  se percuta strict tendonul muschiului explorat si se obtine ca raspuns o simpla contractie musculara, fara deplasarea segmentului corespunzator, sau se obtine o miscare, a carei amplitudine variaza (. 50)

. 49. Ciocane de reflexe.

. 50. Tehnica de executare a reflexelor

osteotendinoase.

Valoarea semiologica a reflexului depinde de conditiile in care este cer-cetat reflexul, si anume :

• regiunea examinata trebuie sa fie descoperita, excitantul trebuind sa fie aplicat direct pe piele
• integritatea formatiunilor anatomice (piele, tendon, articulatie, muschi, os)
• musculatura regiunii respective trebuie sa fie intr-o stare de relaxare absoluta
• percutia trebuie sa fie executata numai pe tendon
• cercetarea se face obligatoriu bilateral, ativ
• temperatura mediului ambiant trebuie sa fie optima si constanta.

Importanta reflexelor osteotendinoase consta din :

• realizarea starii de semicontractie permanenta a musculaturii, respectiv tonusul muscular
• mentinerea musculaturii la o lungime constanta in repaus
• mentinerea pozitiei corpului si a membrelor.

Pentru realizarea unei relaxari cat mai optime a musculaturii se poate executa una din urmatoarele manevre :

-  procedeul JENDRASSIK (. 51), in care subiectul realizeaza o contractie musculara intr-un teritoriu situat la distanta de muschii examinati. Cel mai frecvent subiectul este pus sa inclesteze mainile una de alta si sa exercite o tractiune divergenta asupra lor

. 51. Procedeul JENDRASSIK.

         -  procedeul hiperpneii (DRAGANESCU), in care subiectul executa miscari respiratorii ample si hiperpneice

-  intretinerea unei discutii in cadrul carei examinatorul pune intrebari asupra unor detalii anamnestice

-  in decubit dorsal, subiectul trebuie sa apese cu calcaiele pe ul patului.

Reflexul pectoral  (C5 – T1) se executa prin percutarea tendonului marelui pectoral. Se obtine ca raspuns abductia si rotatia interna a bratului.

Reflexul scapulo-humeral  (C4 – C5) se executa prin percutarea marginii omoplatului. Se obtine ca raspuns retractia omoplatului.

Reflexul medio-pubian  (T6 – T12, L2 – L3) se executa prin percutarea simfizei pubiene, subiectul fiind in decubit dorsal. Se obtine ca raspuns adductia coapselor si contractia dreptilor mari.

Reflexul bicipital  (C5 – C6) (. 52) se executa prin percutarea tendo-nului muschiului biceps la nivelul plicii cotului, subiectul avand antebratul usor flectat pe brat, sustinut in aceasta pozitie de examinator. Se obtine ca raspuns flexia antebratului pe brat, ca urmare a contractiei muschiului biceps brahial.

Reflexul tricipital  (C6 – C7) (. 53) se executa  prin percutarea tendo-nului muschiului triceps deasupra olecranului, subiectul avand antebratul flectat pe brat la 90 de grade si mana orientata in jos, cu sustinerea bratului de catre examina-tor. Se obtine ca raspuns extensia antebratului pe brat, ca urmare a contractiei muschiului triceps brahial.

. 52. Reflexul bicipital.             . 53. Reflexul tricipital.

Reflexul stilo-radial  (C5 – C6) (. 54) se executa prin percutarea apofizei stiloide a radiusului, subiectul avand antebratul in usoara flexie si pronatie, sustinut de examinator  Se obtine ca raspuns flexia antebratului pe brat, ca urmare a contractiei muschiului lung supinator.

. 54. Reflexul stiloradial.

Reflexul cubito-pronator  (C7 – C8) se executa prin percutarea apofizei stiloide a cubitusului (ulnei), subiectul avand antebratul in usoara flexie si pronatie, la fel ca la reflexul stilo-radial. Se obtine ca raspuns pronatia antebratului.

Reflexul rotulian  sau patelar  (L2 – L4) (. 55) se executa prin percu-tarea tendonului rotulian, inferior de rotula, subiectul fiind in decubit dorsal, cu gambele usor flectate pe coapse si tele sprijinite de pat sau in pozitie sezand la marginea patului. Se obtine ca raspuns extensia gambei pe coapsa, ca urmare a contractiei muschiului cvadriceps.

. 55. Reflexul rotulian.                  . 56. Reflexul achilian

Reflexul achilian  (S1 – S2) (. 56) se executa prin percutarea tendonu-lui achilian, subiectul fiind in decubit ventral, cu gamba flectata pe coapsa si pi-ciorul flectat pe gamba, examinatorul sustinand gamba sau in pozitie in genunchi la marginea patului. Se obtine ca raspuns extensia piciorului, ca urmare a con-tractiei muschiului triceps sural.

. 57. Variante de executare a reflexelor rotulian si achilian.

Reflexul medio-tar (S1 – S2) se executa prin percutare la nivelul regiunii mijlocii a tei, subiectul fiind in aceeasi pozitie ca si in cazul reflexului achilian. Se obtine ca raspuns extensia piciorului, ca urmare a contractiei muschiului triceps sural.

Interpretare  –  examinarea reflexelor osteotendinoase este utilizata in practica medicala datorita faptului ca aceste reflexe furnizeaza informatii privind integritatea arcurilor reflexe medulare si a eficacitatii controlului pe care il exercita etajele nervoase superioare, prin intermediul substantei reticulate, asupra reflectivitatii medulare.

Reflexele osteotendinoase se pot modifica in conditii fiziologice, ele fiind exagerate in caz de emotii intense, sau diminuate in cazul relaxarii fizice sau psihice sau la persoanele varstnice.

La copilul mic, pana la varsta de 3 ani, reflexele osteotendinoase sunt mai vii, mai exagerate, datorita insuficientei mielinizari a fasciculelor piramidale.

In conditii patologice explorarea reflexelor osteotendinoase ajuta la  stabilirea unui diagnostic precis, a prognosticului si la controlul eficacitatii tratamentului aplicat. Hiperreflexia sau exagerarea  reflexelor apare in cazul cresterii excitabilitatii fusurilor neuromusculare, cum se intampla in cazul hemiplegiilor, sau in cazul hiperexcitabilitatii motoneuronilor alfa, prin pierderea controlului frenator exercitat de substanta reticulata. De asemenea poate exprima leziuni ale cailor piramidale.

Hiporeflexia sau diminuarea reflexelor, si areflexia sau abolirea reflexelor apar in cazul leziunilor care compromit, pana la intrerupere totala, arcul reflex. Ele pot apare in cazul leziunilor radacinilor posterioare (in tabes), in cazul leziunilor medulare (poliomielita), in cazul leziunilor radacinilor anterioare (polinevrite), in faza flasca a sindromului piramidal sau in miastenia gravis.

b.  Reflexele cutanate  se examineaza excitand tegumentele cu un ac bont prin zgariere, fara producere de leziuni. Reactia de raspuns este, in principiu, o contractie musculara.

Reflexele cutanate abdominale se executa prin excitarea tegumentului la nivel abdominal, din afara spre inauntru, la diferite nivele, subiectul fiind in decubit dorsal, cu membrele inferioare semiflectate si musculatura abdominala relaxata. Se obtine ca raspuns contractia musculaturii abdominale corespunzatoare.

Reflexele cremasteriene (L1 – L2) se executa prin excitarea tegumentelor de la nivelul fetei supero – interne a coapsei, subiectul fiind in decubit dorsal, cu membrele inferioare in usoara abductie si rotatie externa. Se obtine ca raspuns ridicarea testiculului de aceeasi parte, ca urmare a contractiei muschiului cremasterian.

Reflexul cutanat tar  (S1 – S2) (. 58) se executa prin excitarea marginii externe a tei, de la calcai spre degete. Se obtine ca raspuns flexia tara a degetelor.

. 58. Reflexul cutanat tar. A – raspuns normal; B – raspuns patologic (semn BABINSKI); C – traseul tar al stimularii cutanate.

Reflexul anal extern  (S1) se executa prin excitarea cu vata a tegumen-telor din apropierea anusului. Se obtine ca raspuns contractia sfincterului anal extern.

B. Reflexele inchise la nivelul bulbului sunt reflexe care isi au centrii in nucleii bulbari.

Reflexul velo-palatin (IX, X) se executa prin excitarea mucoasei valului palatin. Se obtine ca raspuns contractie musculara si aparitia senzatiei de greata.

Reflexul faringian  (IX, X) se executa prin excitarea mucoasei faringiene si se obtine ca raspuns contractia musculaturii faringelui si aparitia senzatiei de greata.

C. Reflexele inchise la nivelul puntii au in general caracter de aparare si de orientare.

Reflexul nazo-palpebral  (V, VII) se executa prin percutarea radacinii nasului, subiectul fiind cu ochii deschisi. Se obtine ca raspuns inchiderea ochilor, prin contractia muschiului orbicular.

Reflexul maseterin  (V, V) (. 59) se executa prin percutarea mento-nului, subiectul avand gura intredeschisa. Se obtine ca raspuns inchiderea gurii, prin contractia muschilor maseteri.

. 59. Reflexul maseterin.

Reflexul conjunctival  (V, VII) se executa prin excitarea conjunctivei cu un tampon de vata. Se obtine ca raspuns reactia de clipire.

Reflexul corneean  (V, VII) (. 60) se executa prin excitarea corneii. Se obtine ca raspuns reactia de clipire, cu o frecventa de 2 – 10 / sec.

. 60. Reflexul corneean.

Reflexul audio-oculogir consta din intoarcerea privirii in directia unui zgomot.

D. Reflexele inchise la nivelul mezencefalului pot fi reflexe vegetative sau pot face parte din categoria reflexelor complexe ale trunchiului cerebral.

Reflexul fotomotor  consta din contractia pupilei la lumina, prin actiunea musculaturii circulare a irisului. Reflexul este consensual (concomitent la ambele pupile) datorita incrucisarii partiale a fibrelor nervilor optici. Se executa cu ajutorul unui spot luminos care se proiecteaza direct in ochiul subiectului.

Reflexul pupilar de acomodare la distanta consta din contractie pupilara, concomitent cu bombarea cristalinului, la apropierea obiectivului de ochi. Reflexul este de asemenea consensual.

Trunchiul cerebral are roluri importante in mentinerea pozitiei corpului in spatiu si in mecanismele de pastrare a echilibrului, roluri pe care le realizeaza printr-o serie de reflexe complexe ale caror centrii se afla in cea mai mare parte in mezencefal

Mentinerea pozitiei corpului se realizeaza prin doua tipuri de reflexe :

• reflexe statice, care mentin pozitia in repaus
• reflexe stato-kinetice, care mentin pozitia in timpul deplasarii.

Reflexele statice sunt implicate in mentinerea pozitiei normale si a echilibrului normal al corpului in mod involuntar, cu ajutorul unor stimulilor al caror punct de plecare se afla in diferitele posturi ale corpului sau ale segmentelor. Un rol important in cadrul acestor reflexe revine pozitiei capului, in care receptorii vizuali si vestibulari transmit informatiile pentru a fi prelucrate.

Reflexele statice se impart in :

• reflexe de postura, care regleaza distribuirea tonusului la nivelul musculaturii corpului si prin aceasta determina mentinerea unei anumite pozitii
• reflexele de redresare, care cuprind totalitatea reactiilor prin care se poate relua pozitia normala dintr-o pozitie neobisnuita.

Reflexele de postura sunt cele care asigura pozitia normala a corpului si echilibrul in miscare. Ele se inchid la diferite nivele ale sistemului nervos central si au camp receptor la nivelul canalelor semicirculare, al utriculei si propriocep-torilor.

Reflexele de postura generale se declanseaza prin fenomenul de „impingere”, subiectul fiind in ortostatism. Impingerea subiectului inapoi determina contractia musculaturii extensoare a membrelor inferioare si a musculaturii abdominale, in timp ce impingerea subiectului inainte determina contractia musculaturii flexoare a membrelor inferioare.

-  reflexele tonice cervicale apar in urma coborarii capului (flexie) si se manifesta prin diminuarea tonusului musculaturii extensoare a membrelor, in timp ce extensia capului produce efecte inverse. Excitatiile care determina declansarea acestor reflexe pleaca din primele trei perechi de radacini posterioare cervicale (C1 – C3).

Reflexele de postura locale pot fi :

              -  reflexul de postura al bicepsului se examineaza cu subiectul in decubit dorsal. Flexia pasiva a antebratului pe brat determina contractia si punerea in evidenta a muschiului biceps brahial.

              -  reflexul de postura a gambierului anterior se examineaza cu subiectul in decubit dorsal. Se imprima o miscare de flexie a piciorului pe gamba si se evidentiaza contractia muschiului gambier anterior si a tendonului sau inferior, care se mentine si dupa eliberarea piciorului.

              -  reflexul de postura a halucelui se examineaza cu subiectul in decubit dorsal, cu membrele inferioare extinse. Se imprima o miscare pasiva de flexie dorsala a halucelui si se evidentiaza tendonul extensorului halucelui. Dupa eliberarea halucelui contractia musculara mai persista cateva secunde.

              -  reflexul de postura al muschiului semitendinos se executa cu subiectul in decubit ventral. Se imprima o miscare brusca de flexie a gambei pe coapsa, urmata, dupa eliberarea gambei, de persistenta contractiei muschiului semitendinos

              -  reactia de magnet apare atunci cand se atinge ta, deci prin stimulare exteroceptiva. Membrul atins intra in extensie, muschii  spatelui si ai gatului se contracta. Reactia se pune bine in evidenta la animalul decerebrat, mai ales la pisici sau caini, asezati in decubit dorsal.

              -  reactia de sustinere este produsa de excitatiile proprioceptive ce iau nastere prin contrapresiunea solului asupra suprafetelor tare in pozitia ortostatica. Este exteriorizata prin extensia membrelor inferioare si este asociata cu o contractia tuturor muschilor membrelor si a muschilor spatelui, Reactia se manifesta foarte evident la animalul decerebrat in pozitie decubit dorsal. In mecanismul reactiei de sustinere intervine reflexul miotatic. In aceasta reactie muschii agonisti se contracta in acelasi timp cu cei antagonisti, ei actionand astfel sinergic, contrar celor ce se intampla in contractiile voluntare.

Reflexele de redresare asigura pozitia normala a capului si trunchiului fata de forta gravitationala.

         -  reflexele de redresare labirintice isi au centrii in nucleul rosu si in substanta reticulata vecina si punctul de plecare la nivelul labirintului. Ele de-termina revenirea capului in pozitie normala indiferent de pozitia pe care o are corpul in spatiu, chiar daca ochii sunt inchisi.

-  reflexele de redresare ale corpului asupra capului sunt pro-duse de excitarea asimetrica a suprafetei corpului si isi au centrii in imediata apropiere a nucleului rosu. Ele determina revenirea capului in pozitie normala prin excitarea inegala a corpului.

-  reflexele de redresare ale corpului asupra corpului sunt declansate de excitatii inegale in cele doua jumatati ale corpului, fara implicarea capului in procesul de redresare.

-  reflexele de redresare a gatului se produc cand capul are pozitii anormale fata de trunchi, redresarea vizand mai intai segmentul superior al corpului si apoi segmentul inferior.

Reflexele stato-kinetice sunt produse de stimularea labirintului prin deplasari ale capului, deplasari ce pot fi liniare sau circulare. Ele mai poarta denumirea de reflexe de accelerare. In cazul deplasarilor liniare rolul principal este jucat de viteza de inaintare, in timp ce in cazul deplasarilor circulare rolul principal il detine acceleratia unghiulare. Punctul de plecare al acestor reflexe este la nivelul canalelor semicirculare.

-  reactia de pregatire la saritura este un fel de reflex labirintic care pune membrele intr-o pozitie ce declanseaza reactia de sprijin de indata ce ele ating solul (semiflexie).

Reflexele conditionate. La baza activitatii nervoase superioare stau tot reactii reflexe, reflexele conditionate, obtinute prin asocierea unui semnal cu un reflex neconditionat si crearea unor legaturi temporare.

Conditiile de elaborare ale reflexelor conditionate sunt

• coincidenta repetata in timp intre excitantul indiferent si cel absolut
• excitantul indiferent trebuie sa il preceada pe cel absolut si trebuie sa aiba o anumita intensitate minima sesizabila
• scoarta cerebrala trebuie sa fie libera de alti excitanti si sa fie in stare de veghe.

Orice agenti din natura pot deveni conditionali pentru om in cazul in care exista un receptor, deci orice variatie in plus sau in minus ce survine in mediul in-tern sau extern in timpul starii de veghe poate deveni excitant conditionat in cazul in care aceasta variatie a provocat o modificare in functia celulei corticale.

-  reflexul conditionat de aparare foloseste pentru elaborare ca si excitant neconditionat curentul de inductie, iar ca excitant conditionat un semnal luminos sau sonor. Se aseaza sistemul de semnalizare in fata subiectului, manevrarea aparatului facandu-se fara ca subiectul sa poata vedea. Se asociaza excitarea regiunii dorsale a mainii cu un curent de inductie cu un stimul luminos, cu un interval de 1 – 2 sec intre stimulul luminos si excitarea electrica. Dupa mai multe repetari este suficient stimulul luminos pentru a apare reactia de retragere a mainii. Daca stimulul luminos nu mai este asociat in mod constant cu excitantul electric reflexul se stinge.

-  reflexul conditionat pupilar foloseste pentru elaborare ca excitant neconditionat aprinderea unui bec electric, iar ca excitant conditionat un semnal sonor. Aprinderea becului duce la aparitia reflexa a miozei. Repetand de mai multe ori asocierea dintre stimulul luminos si cel sonor va fi suficient la un moment dat numai stimulul sonor pentru a declansa mioza.

sursa: esanatos.com

Lecturare placuta!

A.P.K. Muntenia organizeaza in 2012 programul de educatie continua cu tema: „Laserterapie-baze teoretice si aplicatii practice în terapia de recuperare”.

• Perioada: 28 si 29 ianuarie 2012;
• Numarul maxim de participanti: 30;
• Formator: kinetoterapeut Adela Neamtu, Centrul de recuperare medicale si laserterapie Star Medica, Alba Iulia. Formatorul a urmat cursuri de Laserterapie la Bjorkangs Garden Laser Klinik, Solvesborg, Suedia, în 2008;
• Taxa de participare: 400 lei;
• Diploma eliberata de Scoala Nationala de Sanatate Publica, Management si Perfectionare în Domeniul Sanitar, Bucuresti (singurele recunoscute de catre M.S.) – 50 lei
• Termenul limita de achitare a taxei de participare: 15 ianuarie 2012.
• Înscrierea se face doar pe baza achitarii taxei;
• Dupa aceasta data nu se mai accepta înscrieri;
• Programul desfasurarii cursului:

• Sâmbata 28 ianuarie  9.00-18.00
• Duminica 29 ianuarie 9.00-14.00

Participantii trebuie ss-si achite cotizatia pe anul 2012 si daca este cazul, cotizatia restanta pe anii precedenti;

Pentru înscriere, persoane de contact:

Caciulan Elena, tel: 0723.251.565

Daniela Stanca, tel: 0722.839.882

Inflamatia este un proces de aparare nespecific al organismului.

Inflamatia apare atunci cand exista agenti patogeni sau alte cauze care actioneaza cu intensitate suficient de mare pentru a produce leziuni tisulare.

Inflamatia poate fi:
• locala - atunci cand agentul cauzal are o intensitate mica sau moderata
• sistemica -cand agentul cauzal are o intensitate mare si activeaza mecanismele de aparare la nivelul intregului organism.

Principalele semne clinice ale inflamatiei sunt:
• tumor - marirea de volum a tesutului afectat din cauza prezentei exudatului si vasodilatatiei
• rubor - culoare rosie din cauza vasodilatatiei
• dolor - durere locala din cauza sintezei anumitor substante care au efect dolorigen
• calor - temperatura locala crescuta, din cauza vasodilatatiei

Din punct de vedere evolutiv inflamatia poate fi:
• acuta
• subacuta - sunt prezente concomitent leziuni tisulare si procese de reparatie
• cronica - evolutie indelungata, predomina procesele de fibroza si reparatie.

Cauze

Inflamatia este un proces de aparare nespecific. Aceasta inseamna ca indiferent de agentul cauzal, organismul raspunde prin aceleasi mecanisme.

Agentii cauzali sunt reprezentati de orice factori din mediu care pot determina leziuni tisulare:
• microorganisme: virusuri, bacterii, paraziti, ciuperci
• factori fizici: energia calorica, enegia electrica, traumatisme, radiatii ionizante
• factori chimici: acizi, baze, medicamente, enzime activate, etc.

Pentru a determina leziuni tisulare, agentii cauzali trebuie sa actioneze cu o anumita intensitate, peste o anumita valoare numita prag.

Etapele inflamatiei

Din punct de vedere al desfasurarii, inflamatia prezinta urmatoarele etape:
• declansare
• efectorie
• vindecare

In etapa de declansare actioneaza agentul cauzal care determina distrugeri structurale si afectare functionala. Leziunile tisulare apar prin actiunea directa a factorului cauzal si prin leziuni indirecte.

Etapa efectorie se caracterizeaza prin eliberarea de mediatori ai inflamatiei, care produc modificari caracteristice vasculare si tisulare. Principalele efecte ale mediatorilor inflamatiei sunt: vasodilatatie, crestere a permeabilitatii capilare, chemotactism pentru celulele implicate in inflamatie.

Etapa de declansare a inflamatiei

Procesul inflamator este declansat atunci cand asupra diverselor tesuturi actioneaza agentul cauzal, cu o anumita intensitate, peste valoarea prag.

Se produc doua tipuri de distrugeri:
• leziuni tisulare directe – prin actiunea distructiva a agentului patogen
• leziuni indirecte – determinata de enzimele eliberate din celulele distruse: proteaze (enzime care scindeaza proteine), hidrolaze, etc.

Consecutiv in focarul inflamator apar o serie de proteine denaturate si resturi de peptide, care au efecte biologice:
• activeaza sistemul complement
• crescut permeabilitatea capilara
• chemotactism- atrag in focarul inflamator o serie de celule cu rol inflamator
• stimuleaza terminatiile nervoase din jurul vaselor – aceste stimulare determina initial o vasoconstrictie de scurta de durata, urmata de vasodilatatie

Etapa efectorie a inflamatiei

In aceasta etapa sunt eliberate diverse substante biologic active care determina modificari vasculare si celulare.

Molecule eliberate in inflamatie

Aceste molecule mai sunt cunoscute sub numele de mediatori ai inflamatiei sau reactanti de faza acuta. Pot fi proteine, lipide sau cu alte structuri moleculare.

O parte din mediatorii inflamatiei sunt sintetizati de catre ficat, dar si de celule ale sistemului imun cum ar fi macrofagele, neutrofilele, limfocitele, precum si de catre celulele endoteliale.
In normal, aceste substante circulara in sange sub forma inactiva si sunt activate la locul inflamatiei de catre enzimele eliberate aici.

Principalii mediatorii ai inflamatiei sunt:

• Proteinele de faza acuta – sunt sintetizate de catre ficat. Cele mai importante sunt: proteina C reactiva, fibrinogenul, alfa 1 antitripsina, alfa 2 antiplasmina, alfa 2 macroglobulina. Aceste proteine au rol antiinflamator: inhiba enzimele proteolitice activate la locul inflamatiei, activeaza sistemul complement, opsonizeaza agentii patogeni.

• Sistemul complement - este format din aproximativ 30 de proteine plasmatice care se activeaza in cascada in timpul proceselor de aparare. Diversele componentele ale complementului au efecte antibacteriene, recruteaza celule imune la locul inflamatiei, stimuleaza alte celule sa elibereze mediatori ai inflamatiei, opsonizeaza microorganismele.

• Sistemul coagularii – este format din proteine produse in principal in ficat, care circula in plasma sub forma inactiva. In urma activarii sistemului coagularii, moleculele de fibrinogen polimerizeaza si formeaza o retea de fibrina. In inflamatie, reteaua de fibrina este un obstacol mecanic care opreste extinderea proceselor patologice.

• Sistemul fibrinolitic – se activeaza concomitent cu sistemul coagularii. Rezultatul final este formarea de plasmina, care degradeaza fibrina, pentru a preveni formarea de tromboze. In inflamatie, plasmina are si alte roluri: activeaza sistemul complementului, activeaza sistemul kininelor plasmatice, rol chemotactic pentru leucocite.

• Sistemul kininelor plasmatice – sunt proteine sintetizate in ficat (in principal). Activarea acestui sistem duce la formarea de bradikinina care determina: durere (prin stimularea terminatiilor nervoase), vasodilatatie, cresterea permeabilitatii capilare, activarea plasminogenului in plasmina.

• Aminele biogene: adrenalina si noredrenalina, histamina, serotonina. Adrenalina si noredrenalina sunt eliberate din terminatiile nervoase din jurul vaselor din focarul inflamator si determina vasoconstrictie initiala de scurta durata. Histamina este unul dintre cei mai importanti agenti ai inflamatiei.

• Lipidele biologic active: apar in focarul inflamator prin metabolizare unor fosfolipide din membrana celulelor distruse, ceea ce duce la sinteza de acid arahidonic. Din acidul arahidonic rezulta: prostaglandine, leucotriene, tromboxani. Aceste substante au efecte diverse in inflamatie: vasodilatatie, cresterea permeabilitatii capilare, bronhoconstrictie, etc.

• Citokinele - substante eliberate in principal de catre leucocite si au rol de mesageri intercelulari. Cele mai importante citokine din punct de vedere al actiunilor biologice sunt: interleukina 1, factorul de necroza tumorala alfa, interleukina 6. Citokinele stimuleaza apararea prin activarea leucocitelor, sinteza de proteine de faza acuta la nivel hepatic, determina febra, etc.

In inflamatie, vasele de sange din focarul inflamator prezinta initial vasoconstrictie si ulterior vasodilatatie. Vasodilatatia permite ajungerea in tesut a unei cantitati mai mare de sange, care aduce un numar crescut de leucocite si factori de aparare. Vasodilatatia este responsabila de cresterea temperaturii locale (calor) si de roseata zonei inflamate (rubor).

In acelasi timp, capilarele din focarul inflamator prezinta o modificare de permeabilitate, care permite trecerea proteinelor din plasma in focarul inflamator.

Etapa de vindecare a inflamatiei

Etapa de vindecare se produce dupa limitarea procesului de agresiune, prin neutralizarea agentilor infectiosi, indepartarea agentilor fizici sau chimici.

In aceasta etapa predomina fenomene de proliferare, cu migrarea anumitor celulele numite fibroblaste care sintetizeaza colagen, o proteina cu rol de suport. Ulterior are loc un proces de angiogeneza, cu refacerea circulatiei capilare locale, care ofera oxigen si substante nutritive pentru refacerea tesutului.

In cazurile in care leziunile tisulare au fost limitate iar reactivitatea organismului este buna, reparatie tesutului se face rapid si complet.

Daca leziunile au fost prezente pe zone mai mari reparatie se face cu proliferarea in exces a fibroblastelor, care sintetizeaza in exces colagen si se formeaza cicatrice.

Persoanele care prezinta diferite afectiuni prezinta o capacitate redusa de regenerare: ciroza hepatica, diabet zaharat, malnutritie, SIDA. De asemenea, procesele de refacere a tesutului sunt mai reduse la varstnici si la persoanele care iau medicamente imunosupresoare, corticoizi sau citostatice.

Bibliografie

McPhee SJ, Hammer GD. Pathophysiology of Disease – An Introduction to Clinical Medicine, 6th, McGraw-Hill Medical, 2009, ISBN-13: 978-0071621670

sursa: terapiamedicala.ro/inflamatia

Dragi colegi,

A.P.K. Muntenia organizeaza în  noiembrie 2011 programul de educatie continua cu tema: „Introducere în tehnica aplicarii Kinesio  Taping”.

• Perioada: 26-27 noiembrie 2011;
• Numarul maxim de participanti: 35;
• Formator: kinetoterapeut Francesco Calarca, Italia
• Taxa de participare: 500 lei;
• Diploma eliberata de Scoala Nationala de Sanatate Publica, Management si Perfectionare în Domeniul Sanitar, Bucuresti (singurele recunoscute de catre M.S.) – 50 lei;
• Termenul limita de achitare a taxei de participare: 1 noiembrie 2011.
• Înscrierea se face doar pe baza achitarii taxei;
• Dupa aceasta data nu se mai accepta înscrieri;
• Fiecare cursant va primi o geanta care va contie: o banda taping de 32 m, o lotiune de curatare a tegumentului, foarfeca, pix si notebook.
• Programul desfasurarii cursului:

• Sâmbata 26 noiembrie                       09.00-18.00    
• Duminica 27 noiembrie                      09.00-18.00

Participan?ii trebuie s?-?i achite cotiza?ia pe anul 2011 ?i dac? este cazul, cotiza?ia restant? pe anii preceden?i;

Pentru înscriere, persoane de contact:

Caciulan Elena, tel: 0723.251.565

Daniela Stanca, tel: 0722.839.882

Modul de actiune al agentilor fizici asupra organismului uman trebuie interpretat si evaluat pornind de la cunoasterea si intelegerea notiunilor fundamentale de electrofiziologie a tesuturilor neuromusculare, luand in consideratie faptul ca orice agent aplicat asupra organismului viu constituie un stimul care provoaca o reactie tisulara.
Exista doua categorii de stimuli fundamental deosebiti:
- stimulii naturali sau „adecvati”(din care fac parte schimbarile ce au locla nivelul terminatiilor nervoase, la nivelul sinapselor sau prin intermediul receptorilor care pot declansa impulsuri nervoase);
- stimulii artificiali sau „inadecvati”(presiunea, lovirea, lumina, sunetul, stimulii termici, stimulii electrici; acesti stimuli ocupa un loc aparte, datorita faptului ca ating direct potentialul membranelor celulare, intereseaza numerosi receptori si provoaca reactii analoge celor obtinute cu excitanti specifici).

Capacitatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate,ca o reactie primara la un stimul apare un raspuns local, iar excitabilitatea este considerata ca o reactie secundara a tesuturilor, reprezentand transmiterea mai departe a stimulului de catre celulele si fibrele nervoase.
Pentru a declansa o excitatie, stimulul trebuie sa aiba o intensitate minima precisa – intensitate prag – si trebuie sa actioneze un anumit timp minim pentru provocarea excitatiei. Numai stimulii „peste prag” pot determina o reactie care se propaga ca unda de excitatie ce poate fi masurata la o distanta determinata de locul de excitare; stimulii sub nivelul „pragului” au o actiune limitata la nivelul acestuia. O crestere a intensitatii stimulului peste valoarea „pragului” nu duce la o crestere a raspunsului.
Acest comporatment al structurilor nervoase la diferitele grade de intensitate ale stimulului este cunoscut sub denumirea de legea „totul sau nimic”- lege valabila numai pentru reactia unei singure celule. Daca prin stimuli electrici sunt excitate mai multe sau mai putine celule – dupa intensitatea curentului si suprafata stimulata – se constata o contractie musculara mai puternica sau mai slaba.
1. Potentialul de repaus (potentialul de membrana)

In repaus, procesele chimice si fizice din membrana celulara se afla intr-ostare de echilibru. Stimularea transforma permanent aceasta stare (de echilibru)si determina o serie de procese fizice si chimice.
La nivelul membranelor celulare exista o repartizare caracteristica a ionilor, rol hotarator avand ionii de sodiu (NA) si de potasiu (K), aflati in concentratii diferitede o parte si de alta a membranei celulare. Aceasta diferenta este mentinuta prin mecanismul denumit „pompa” consumatoare de energie, adica printr-o activitate energetica a celulei in care mitocondriile au un rol deosebit de important ca generatori de energie.
Prin acest mecanism de „pompa”, in care rolul principal ii revine pompei de sodiu, se realizeaza transferul de ioni astfel: sodiul este expulzat activ extracelular, in timp ce potasiul patrunde in interiorul celulei (printr-un proces de difuziune, fiind atras de sarcinile negative intracelulare). Permeabilitaea membranei fiind de 50-100 ori mai mare pentru K decat pentru Na, K fiind si mai difuzabil, acesta va tinde mai rapid spre exterior decat este atras activ sa strabata membrana celulara spre interior,unde concentratia ionilor este mai mica. Astfel pompa de K este mai putin eficienta si are un rol neinsemnat in generarea potentialului de membrana.
Datorita diferentei de concentratie a celor doi ioni de la nivelul membranei celulare in repaus, se realizeaza o diferenta de tensiune numita potential de membrana, de repaus sau stabil.

2. Potentialul de actiune

2.1. Depolarizarea.
Stimularea celulei prin agenti chimici si fizici (mecanici si chimici), produce o serie de modificari importante si rapide ale proprietatilor si implicit ale potentialului membranei celulare, caracteristice si corespunzatoare procesului de excitatie. Membrana stimulata devine astfel permeabila pentru ionii de Na, declansandu-se un flux masiv al acestor ioni dinspre exterior spre interior, curentul de intrare al Na atingand intensitatea de iesire a ionilor de K. Permeabilitatea membranei celulare pentru Na creste in urma depolarizarii, proces in care partea externa a membranei devine negativa, iar cea interna pozitiva. In cursul depolarizarii, permeabilitatea membranei pentru Na ajunge sa fie de 30-40 ori mai mare decat pentru K, iar viteza de migrare a Na ajunge pana la de 7 ori mai mare decit cea a K. In aceste conditii, desi ambii ioni sunt incarcati pozitiv, pozitivitatea creste in interiorul membranei fata de suprafata externa a acesteia. Aceasta trecere masiva si rapida de ioni de Na in interiorul celulei este intalnita in domeniul fiziologiei sub denumirea de OVERSHOOT.Intensitatea minima necesara pentru declansarea excitatiei reprezinta asa –numitul „prag de curent continuu” sau REOBAZA.

2.2. Repolarizarea.
Chiar in timpul procesului de depolarizare incep sa apara procese care tind sa restabileasca potentialul de repaus. Aceste procese de revenire la potentialul de membrana se constituie in faza de repolarizare, are loc o inactivare a mecanismului de transport a Na spre interiorul celulei cu reducerea brusca a conductantei membranei celulare pentru Na, al carui flux revine la valoarea de repaus, in acelasi timp creste permeabilitatea membranei pentru K care va iesi din celula cu un flux crescut in intensitate.Modificarile de potential care au loc in timpul depolarizarii si repolarizarii, alcatuiesc potentialul de actiune.
2.3. Restitutia (refacerea potentialului de repaus).
Incepe imediat odata cu incheierea fazei de repolarizare a membranei celulare. Cu ajutorul pompei de Na – K, Na suplimentar iese din celula, iar K se reintoarce in celula – pana cand potentialul atinge iarasi valoarea de repaus. In timpul depolarizarii, membrana celulara este incapabila sa mai reactioneze la un alt stimul. Aceasta perioada se numeste „refractara absoluta”. In faza de repolarizare, in timpul perioadei refractare absolute, se instaleaza un stadiu in care pragul de excitare este mai scazut, numit „refractar relativ”, permitand mai intai o excitatie locala cu o intensitate mai scazuta, care cu timpul poate declansa un potential de actiune.

3. Stimularea si excitabilitatea

Producerea excitatiei reclama o anumita intensitate a curentului de excitare care sa depaseasca valoarea de „prag”. In excitare un rol important il joaca si suprafata membranei stimulate, intensitatea curentului raportata pe unitatea de suprafata realizand densitatea curentului.
Curentul de stimulare, de o anumita intensitate (I) instalat brusc,este necesarsa actioneze o durata de timp (T) determinata pentru a produce depolarizarea membranei – o anumita cantitate de electricitate (Q) fiind necesara pentru decalnsarea fluxului de ioni: Q=I x t.
Daca cresterea intensitatii curentului se face intr-un interval de timp prelungit, excitarea nu se produce, chiar la intensitati mari ale curentului. Aceasta se explica prin instalarea unui proces de acomodare a tesutului excitabil. Deci pentru stimulare importanta au densitatea curentului, viteza de crestere si durata.

4. Electrotonusul
In procesul excitarii au loc modificari caracteristice ale proprietatilor fizice si fiziologice ale tesuturilor, determinate de sensul curentului, numite electrotonus. Modificarile aparute la nivelul polului negativ poarta numele de catelectrotonus, iar cele aparute la polul pozitiv anelectrotonus.
Pragul de excitabilitate este mai coborat in zona catodului, intrucat acesta actioneaza depolarizand membrana, facilitand influxul de ioni si astfel aparitia excitatiei. La anod, cresc sarcinile pozitive pe suprafata externa a membranei, are loc un efect hiperpolarizant cu ingreunarea aparitiei excitatiei; excitabilitatea tisulara scade, iar in cazul unui anelectrotonus puternic se produce abolirea excitabilitatii prin blocaj anodic de hiperpolarizare.

5. Legea excitabilitatii polare

La aplicatiile de curent continuu si de joasa frecventa, excitatiile electrice au loc intotdeauna la unul din cei doi poli. Stimularea la polul negativ produce o inversare a potentialului de repaus la nivelul membranei , ce determina deplasarea sodiului intracelular, cu aparitia unei excitatii care se numeste secusa de concentratie catodica.
La anod, prin trecerea curentului se realizeaza o hiperpolarizare, care la indepartarea curentului trec brusc din conditiile de hiperpolarizare spre starea potentialului de repaus cu aparitia unei excitatii de intrerupere – secusa de intrerupere anodica. Aceste manifestari reprezinta legea excitabilitatii polare a lui Pflüger.
6. Elementele de caracterizare ale excitantilor electrici care conditioneaza atingerea pragului critic al membranei celulare

In cazul impulsurilor de curent „in treapta”, G. Weiss a stabilit o relatie aproximativa intre intensitatea (I) si durata (T) stimulilor care produc raspunsul minim.
Pe baza legii lui Weiss, se definesc parametrii electrofiziologici cecaracterizeaza excitabilitatea nervului:
Reobaza = intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatieinru-un timp nedefnit.
Timpul util. Curentul excitator trebuie sa aiba un timp minim necesar transportului unei cantitati suficient de mare de energie care sa modifice potentialul de repaus la nivelul membranei excitabile. Acest timp minim senumeste timp util; cu cat intensitatea este mai mare, cu atat timpul util este mai mic si invers.
Cronaxia = timpul util minim necesar pentru a produce o excitatie minima cuun curent a carui intensitate este egala cu dublul reobazei. Valoarea ei este diferita, in functie de tipurile de fibre nervoase.
Cronaxia motorie. Pentru ca un influx nervos sa treaca dintr-un nerv inmuschiul sau efector, trebuie sa existe un izocronism neuro-muscular (cronaxii egale) sau un raport intre cronaxia nervului si cea a muschiului striat normal.
In functie de valoarea/durata cronaxiei, exista:

- cronaxie scurta

- cronaxie medie

- cronaxie lunga

Valorile cronaximetrice ale muschilor striati sunt diferite dupa functia si topografia lor, astfel:
- cronaxia muschilor cu activitate mai rapida (fazici, de reactie) este mai scurta decat a celor cu activitate mai lenta (tonici, de forta);
- cronaxia este mai scurta la muschii flexori decat la cei extensori;
- cronaxia este mai mica la punctele motorii proximale ale unui muschi, comparativ cu cele distale;
- cronaxia membrelor superioare este mai mica decat a membrelor inferioare;
- cronaxia musculaturii ventrale a trunchiului este mai mica decat a celei dorsale.
Valorile cronaximetriei fiziologice pot fi influentate de o serie de factori constitutionali si de mediu:
- varsta (sub 5 ani cronaximetrie mai scurta);

- structura si functia muschiului;

- echilibrul electrolitilor (la hipocalcemie scade);

- reactivitate corticala;

- echilibrul neurovegetativ;

- postura;

- temperatura mediului ambiant

In afara de cronaxia motorie, se mai mentioneaza si cronaxiile senzitive si senzoriale. Cronaxiile nervilor motorii sunt asemanatoare celor ale nervilor senzitivi corespunzatori, iar cronaxia nervilor senzoriali este mai mare decat a celor motorii.
Cronaxia este importanta in studiul caracteristicilor excitabilitatii nerv-substrat efector si cu aplicatie deosebita in diagnosticul si tratamentul afectiunilor neuro- musculare.

7. Acomodarea. Panta impulsului de excitatie

Fibrele nervoase si fibrele musculare se comporta in mod diferit in ceea ce priveste procesul de acomodare. Fibrele nervoase somatice si muschii striati inervati cu nervii intacti se acomodeaza foarte bine. Posibilitatile de acomodare ale fibrei musculare fara conexiune nervoasa sunt foarte mici, din acest motiv, muschii denervati nu au acomodare, ei nu se pot acomoda la impulsurile cu panta lina.
Coeficientul de acomodare ? este o marime care apreciaza fenomenul de acomodare. Pentru stabilirea sa se determina intensitatea pragului de stimularela curent dreptunghiular comparativ cu curentul triunghiular. Valoarea normala aacestuia este cuprinsa intre 2 si 6. La pierderea acomodarii, coeficientul deacomodare se apropie de valoarea 1.
8. Frecventa stimulilor
Un alt element important in producerea excitatiei electrice il reprezinta frecventa stimulilor. Succesiunea foarte rapida a impulsurilor nu poate provoca aparitia excitatiilor, cand structura excitabila se afla in faza refractara.Musculatura neteda raspunde numai la un stimul cu panta foarte linade crestere a curentului, deoarece nu prezinta fenomenul de acomodare,caracteristic fibrei musculare striate. Frecventa aplicarii stimulilor va trebui sa tina cont si de natura inervatiei vegetative a structurilor excitate. Organele inervate de parasimpatic, placa motorie si sinapsele SNC necesita o frecventa mai mare a excitatiilor (sinapse colinergicE), deoarece acetilcolina eliberata la nivelul sinapselor ca mediator este inactivata intr-un timp foarte scurt, in timp ce inactivarea mediatorului catecolaminic la nivelul sinapselor adrenergice (simpaticul postganglionaR) necesita un timp mai lung.

9. Modificari ale excitabilitatii

Cresterea excitabilitatii se produce in conditii fiziologice in urma excitatiei. Scaderea ionilor de Ca, produce o crestere insemnata a excitabilitatii, cresterea K ionic extracelular are efect similar. Scaderea excitabilitatii se manifesta in timpul perioadelor refractara absoluta si relativa a procesului de excitatie; excesul de va ionic, ca si deficitul de ioni K in lichidul extracelular sunt factori stabilizatori ai membranei si moderatori ai excitabilitatii.
O serie de substante ca analgezicele locale deprima excitabilitatea prin actiunea de scadere a permeabilitatii celulare, anestezicele generale de tipuleterului si cloroformului deprima excitabilitatea prin modificarea transportului ionilor de Na.
10. Transmiterea si conducerea excitatiei

Modul de conducere a excitatiei difera in functie de tipul fibrelor nervoasestrabatute: amielinice sau mielinice.
In fibrele amielinice excitatia este transmisa cu continuitate prin propagarea din aproape in aproape a „curentilor locali”, care se produc in interiorul zonei excitate, actioneaza asupra zonelor vecine, producand o depolarizare care progreseaza, apoi o repolarizare. Curentii electrici locali traverseaza intreaga suprafata a membranei axonale si se inchid prin axoplasma si prin lichidul interstitial, circuland in exterior dinspre regiunile in repaus catre portiunea activa a fibrei, iar prin axoplasma in sens invers. Dupa transmiterea mai departe a modificarii potentialului membranei, la punctul de plecare a excitatiei se reinstaleaza „linistea” echilibrului de repaus.
In fibrele mielinizate excitatia este transmisa saltator; aceste fibre sunt invelitede o teaca de mielina alcatuita din straturi concentrice, care actioneaza ca un izolant pentru curentul electric. Din loc in loc, ea este „gatuita” de niste „strangulatii”, numite „nodurile Ranvier”, la nivelul carora ionii trec de 500 ori mai  usor decat prin membrana unor fibre amielinice, acolo unde teaca de mielina se intrerupe. Impulsul este propagat de la nod la nod in ambele directii, in mod saltator si cu o viteza mult superioara vitezei de conducere din fibrele amielinice. Conducerea saltatorie prezinta si un consum energetic foarte redus pentru repolarizare in timpul conducerii undei de depolarizare.
Atat in axonii nemielinizati cat si in cei mielinizati, conducerea impulsului are loc bidirectional, atat ortodromic (de la dendrite catre butonii sinaptici ai axonuluI), cat si antidromic.
11. Transmiterea neuromusculara
Muschiul formeaza cu nervul care il comanda un ansamblu functional indisolubil, ca „unitate motorie” cu caracter de unitate functionala. Acest
ansamblu este format din neuronul motor din cornul anterior medular, axonal sicolateralele sale si fibrele musculare aferente cu toate sinapsele respective.
Cuplarea excitatie-contractie. Trecerea impulsului de la nerv la muschi se face prin asa numitul „ventil sinaptic”, care lasa sa treaca stimulul electric reprezentat de excitatia electrica sau potentialul de actiune. Acesta se propaga in muschi in ambele sensuri – ortodromic si antidromic.
Contractia aparatului fibrilar al celulei musculare este generata de procesul de excitatie care patrunde in profunzimea miofibrilei prin sistemul transversal de filamente ale sarcomerului; ionii de Ca sunt eliberati prin depolarizare in reticulul sarcoplasmatic (care are rol functional in conducerea excitatiei in interiorul fibrei, spre aparatul contractil), provocand contractia miofibrilei prin activarea actomiozinei.
Este necesar ca inaintea instituirii unei electroterapii neuromusculare sa se realizeze o evaluare diagnostica precisa a substratului tratat: faza de excitatie – studiata prin cronaximetrie; faza de activitate (contractie) musculara – prin electromiografie; sinteza excitatie – contractie – prin stimulo – detectie; jonctiunea neuro-musculara este apreciata prin raportul dintre cronaxia nervuluisi a muschiului.

sursa: www.medicultau.com

Infectia tuberculoasa atinge cartilajul de crestere si de aceea membrul inferior de partea bolnava ramane mai scurt decat cel sanatos. Miscarile in articulatie fiind dureroase, copilul reduce miscarile coapsei si musculatura slabeste.
Cand exista o pozitie a articulatiei in care durerile sunt minime, de obicei in flexie, copilul fixeaza coapsa in aceasta pozitie si articulatia ramane in aceasta pozitie vicioasa, care antreneaza modificari secundare ale coloanei si ale bazinului.
Infectia tuberculoasa formeaza abcese reci, care pot fistuliza la piele. De obicei insa, diagnosticul se pune la inceput, cand din cauza schiopatarii la oboseala se face o radiografie a bazinului cu articulatiile coxo femurale; pe baza acestei radiografii se pune diagnosticul.

Boala este grava prin deformarile pe care le produce. Masurile de profilaxie a tuberculozei in general si tratamentul actual al leziunilor pulmonare au facut sa scada foarte mult coxita tuberculoasa. In cazurile de coxita diagnosticata precoce, tratamentul actual reuseste uneori sa obtina vindecari fara anchiloza. El consta in medicamente antituberculoase si imobilizare, uneori artrodeza. In cazurile mai avansate, vindecarea se obtine cu pretul unei anchiloze, tratamentul constand, pe langa medicatia antituberculoasa, in imobilizare timp de 1-2 ani, uneori interventie chirurgicala.